O situaţie întrucâtva ambiguă în privinţa finisării textului are un Psalm stingher printre aceste manuscrise din anii 1948-1955. Are titlul simplu, clar înscris, trimiţând la seria cunoscută de poeme cu acest titlu, ce traversează toată opera poetică argheziană. E curat şi citeţ transcris pe o coală întreagă, pe o coloană de sus până jos, dar are în mai multe locuri cuvinte între paranteze rotunde, ca indiciu că autorul urmează să revină asupra lor. Textul are deplină coerenţă şi cursivitate, dar nu este încheiat, având în final menţiunea „Et caetera“, între paranteze. În lateral, detaşate, sunt notate la distanţă unul de altul câteva cuvinte de rezervă: „crăcănate“, „vânătaie“ şi „mocnite“, cu scopul evident de a fi folosite în versificaţie, pentru rime.
Punctuaţia nu este definitivată şi ar necesita mai multe discuţii, din două categorii de probleme: prima – autorul însuşi nu pune toate virgulele unde trebuie (de pildă, înainte de vocativul „Isuse!“); a doua – în ediţia de la Arad lipsesc în transcriere semne de punctuaţie existente în manuscris, ca de pildă: punctul după al doilea vers e înlocuit de virgulă; lipsesc două puncte, în finalul de vers „se freacă“; lipseşte punctul în ediţia de la Arad şi în alte trei finaluri de vers (după „omenesc“, „de la mine“ şi după „varsă“), deşi el există în manuscris. Frazarea e aici mai scurtă şi mai sacadată decât în alte poeme. Vehemenţa şi sarcasmul discursului o cer.
Arghezi scrie pronumele cu prepoziţie „într’ânşii“ în forma cu apostrof şi â din a, ce trebuie actualizată ortografic în forma „într-înşii“, după regulile gramaticii antedecembriste şi postdecembriste, coincidente în acest caz.
Dacă lăsăm deoparte problemele de punctuaţie, două erori de lecţiune (numai două!) sunt mai grave în ediţia de la Arad: 1. În versurile „În pleoape,-n gene face urdori şi clei, şi pute/ A ploşniţă-mpuiată într-alte zeci şi sute“, ediţia de la Arad citeşte adjectivul „împuiată“ (ploşniţa care se înmulţeşte oribil în zeci şi sute de pui) în forma ilogică „împăiată“ (cum să acceptăm ideea aberantă de „ploşniţă împăiată“?); 2. Apoi, peste numai două rânduri, în versul: „Pe cellalt îl mănâncă, se scutură, se freacă:“, pronumele demonstrativ „cellalt“ este corectat în ediţia de la Arad în forma „celălalt“ din exces de zel; versul are nevoie de o silabă mai puţin şi din acest motiv Arghezi l-a prescurtat în forma „cellalt“. Cu toate aceste puţine erori, putem spune că manuscrisul Psalmului este cel mai bine transcris în ediţia de la Arad (unul dintre puţinele de acest fel din volumul plin de erori), datorită acurateţii grafiei argheziene din această pagină.
Ceea ce ne surprinde, ca tonalitate a discursului liric, în acest psalm e absenţa totală a caracterului imnic, de laudă adresată Creatorului, specifică psalmilor biblici. Nu-i mai puţin adevărat că această tonalitate imnică lipseşte din toţi psalmii arghezieni, deviaţi într-o poezie a meditaţiei şi a îndoielii, subsumabile temei esenţiale a cunoaşterii. Psalmul inedit merge într-o direcţie opusă faţă de tradiţia profundă a speciei, adoptând un limbaj al imprecaţiei şi al afuriseniei pentru duşmanii psalmistului. Tema este clar anunţată din primele două versuri: „Şi iată că vrăjmaşii mă-mpresoară/ Ca pe psalmistul de odinioară“. Întreaga desfăşurare ulterioară a psalmului detaliază peisajul degradărilor umane de care este înconjurat psalmistul cu o inepuizabilă şi toxică adversitate. Discursul poetic este ocupat în întregime de verva pamfletară, susţinută energic şi productiv de cunoscuta invenţie verbală şi de panorama deplorabilă a decăderii sociale, a depravării şi a invidiei. O lume infernală îl înconjoară şi îl ameninţă pe psalmist. Poetul şi poemul se complac în desfăşurarea pitorească a acestui mecanism al invectivei, hrănit de exemple nenumărate, până la redundanţă, de multiplicare a răului şi de corupţie a credinţei dintr-un peisaj dezolant al imoralităţii, sfidător, strigător la cer prin caracterul său imund. Discursul poetic este prins în acest mecanism retoric de multiplicare a degradării umane şi ajunge într-un impas al acumulărilor, care ar trebui rezolvat printr-un final. Acel „(Et caetera)“ din finalul manuscrisului tocmai acest sentiment al autorului îl anunţă: de saturaţie pamfletară, de epuizare a retoricii şi a mecanismului invectivei.
Mi se pare destul de limpede de ce trebuia ascuns acest manuscris în anii 1950. E evident că psalmistul din acest psalm are o referinţă dublă: pe de o parte – la psalmistul biblic, şi el profund întristat de decadenţa omului şi a lumii, pe de altă parte – la condiţia lui Arghezi însuşi, ca fost psalmist, într-un regim politic total ostil, înverşunat împotriva lui şi persecutându-l prin tot felul de uneltiri, deconspirări şi condamnări. Psalmul de aici se cere citit prin prisma condiţiei ingrate a poetului în anii 1950: „Şi pântecele pline şi botul cârn şi gros/ Se-nghesuie-aţâţate din cozi şi mă descos./ Tot felul de vedenii şi-arătări/ Vor să cunoască dacă, amirosit de nări,/ Pus la dovezi şi pipăit în lat,/ Sunt mincinos cum cerem ori sunt adevărat“. Avem sugerată ingenios stilistic atmosfera suspiciunii şi a verificărilor din anii instalării regimului comunist, când „Orice zănatec, orice şui,/ Are otrava, spurcăciunea şi trufia lui“. Concreteţea imaginarului diformităţilor şi verva pamfletară sunt ale celui mai bun Arghezi, din proză sau din poezie. Peisajul politic are trimiteri precise la anti-intelectualitatea schimbărilor: „se deşteptară proştii“, „s-au ciocoit rândaşii“ şi la rusificarea rangurilor şi a insemnelor puterii: „Cel poticnit sileşte să-i stea statuia drept/ Că nu se vede bine ce-i spânzură pe piept:/ O stea de o panglică albastră, de grumaz,/ Şi vrea să-i stea mai bine la nas şi la obraz./ Obârşia-i cerească, a stelei, prin urmare:/ A scoborât de-a dreptul, la gât, din Carul Mare“. Alte poeme din această perioadă au şi mai clare atitudini anti-ruseşti.
E, poate, inutil, în ordinea limbajului poetic, să dezvăluim sau să bănuim aluziile: Miron Radu Paraschivescu, care a scris virulent împotriva lui Arghezi, ar putea fi „Unul şcareţ scrâşneşte, vânăt, şi mă taie,/ Înjunghiindu-mi coapsa cu-o suliţă de paie“, după cum „Un cărturar de slove mânjite, (năzdrăvan)/ şcareţ Mă scrie şi mă bate (vârtos) cu un cocean“ ar putea fi Sorin Toma, cel care scrisese în Scînteia articolul despre „poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei“, prin care psalmistul fusese interzis şi redus la tăcere. Dar asemenea identificări nu au altă relevanţă decât de a arăta presiunile biografiei ingrate în condiţia tulburată a psalmistului.
Ceea ce contează şi ceea ce rămâne, dincolo de orice conjunctură, e performanţa expresivă a limbajului poetic. Psalmul, golit de metafizic, este deturnat spre un pamflet coroziv despre corupţia vremurilor politice şi, mai ales, despre decăderea omului.
Psalm
Şi iată că vrăjmaşii mă-mpresoară
Ca pe psalmistul de odinioară.
Şi pântecele pline şi botul cârn şi gros
Se-nghesuie-aţâţate din cozi şi mă descos.
Tot felul de vedenii şi-arătări
Vor să cunoască dacă, amirosit de nări,
Pus la dovezi şi pipăit în lat,
Sunt mincinos cum cerem ori sunt adevărat.
Picioare ca buştenii şi labe ca de fuse,
Isuse!
Şchiopi crăcănaţi, ologi, târşiţi, scâlcii
Ies din gunoaie-aproape morţi, aproape vii,
Dar nu vin ca la tine, destrăbălaţi şi corci,
Să le alung un diavol şi să li-l dau la porci.
Orice zănatec, orice şui,
Are otrava, spurcăciunea şi trufia lui.
Ei, nu la vindecare se îmbulzesc grămadă
Ca strâmbii să se dreagă şi orbii să mai vadă,
Să suflu duh într-înşii, să-i scap şi să-i trezesc,
Bolnavii de-adormire şi vierme omenesc.
Ei sunt vrăjmaşi (de-a surda) şi de-a bine.
Toţi cer o datorie neluată de la mine.
Cei mai stricaţi la cuget şi mai săraci în piele
Poftesc sugându-şi limba la stihurile mele,
Scrise pe scoici cu acul şi cărămidă arsă.
De cum le ling, au colici, cutremure, şi varsă.
Pe unul, vechi şi veşted, ca foile lăptucii,
Când hotăra sfârşitul îl podidiră mucii.
Unul scrâşneşte, vânăt, şi mă taie,
Înjunghiindu-mi coapsa cu-o suliţă de paie,
Un cărturar de slove mânjite, (năzdrăvan)
Mă scrie şi mă bate (vârtos) cu un cocean.
Puhavul râncezeşte şi bâlbâie lumină:
Îi lasă gura bale şi nasul lung răşină.
În pleoape,-n gene face urdori şi clei, şi pute
A ploşniţă-mpuiată într-alte zeci şi sute.
Urechia, subsuoara dospesc într-o duhoare
De mădulări zemoase, betege de scursoare.
Pe cellalt îl mănâncă, se scutură, se freacă:
Ar vrea să fie spadă şi barem nu e teacă.
Unul, suit pe masă, ar însemna ceva,
Încins pe tigva goală cu nimb de mucava.
Şi chivăra cu coarne dormind (aşa)-ntr-un soclu
Lasă-ntrebarea dacă-i mare-mpărat sau cioclu.
Se deşteptară proştii şi fiecare-şi schimbă
Căciula pe-o tichie de fir şi prinde limbă.
S-au ciocoit rândaşii, cu toate că-i mai strâng
La noduri încălţămintea dinspre piciorul stâng.
Cel poticnit sileşte să-i stea statuia drept
Că nu se vede bine ce-i spânzură pe piept:
O stea de o panglică albastră, de grumaz,
Şi vrea să-i stea mai bine la nas şi la obraz.
Obârşia-i cerească, a stelei, prin urmare:
A scoborât de-a dreptul, la gât, din Carul Mare.
Îl înglodesc nădragii şi haina-n cusături
Parc-ar avea de-a lungul negi copţi şi bătături.
(Et caetera)