Prozatorul prezinta in limbaj eseistic psihologia acestei relatii tinere cu momentele ei de ezitare si de explozie a senzualitatii. De ce aceasta disperare (Adriana incearca mai intai sa se omoare) dupa un act voluntar plin de voluptati mari? Prozatorul nu spune. Misterele feminitatii tinere. Treceri si petreceri primejdioase. Primind scrisoarea Adrianei prin care anunta logodna si motivele alegerii sale („e singurul barbat care n-are sa ceara explicatii; are el insusi atatea lucruri de uitat, ca va fi bun, multumit sa nu se bage de seama si sa nu ma intrebe. El vrea o femeie: are s-o aibe. Eu vreau liniste: o voi avea“), Gelu se simte tradat, si nu intelege atitudinea fetei care i se daruise trupeste cu pasiunea sa calma si cu elanurile ei secrete. Imaginea Adrianei in bratele altui barbat este insuportabila pentru orgoliosul, revoltatul Gelu. Apoi intelege dinamica vietii sentimentale si admite: „Tarziu, cand fu in stare sa-si aduca aminte si sa cugete, isi spuse, fara ironie, ca aceasta revolta personala era un detaliu secundar. Ca drama, daca drama era, se petrecea aiurea, in afara de el. Socotind cinstit, Adriana n-ar fi fost niciodata sotia lui. El n-ar fi consimtit sa faca din fetita aceea ingenua o a doua Elisabeta Donciu, pierduta intr-o casnicie nici mai buna, nici mai rea decat toate casniciile. La sfarsitul iubirii lor stateau, ca o vapaie de aur si, carbune, ultimele nopti din strada Cerbului si pe cenusa unor asemenea amintiri el stia bine ca nu se cladesc niciodata casnicii, ci doar legende uneori.“
Este morala acestei povesti de dragoste dintre un Paul si o Virginia dintr-o provincie romaneasca in epoca in care literatura europeana aduce pe scena fete baietoase si adolescenti cinici si nesupusi. Un capitol din romanul „Orasul cu salcami“ este intitulat chiar „Paul si Virginia“ si, din jurnalul romanului, deducem ca autorul se gandea la un moment dat sa-si intituleze astfel romanul. Citeste in timp ce il scrie „Les Enfants terribles“ si trimite in mai multe randuri la „Le Grand Maulnes“, la „Les Faux-Monnayeurs“ si, bineinteles, la „Les Jeunes filles en fleur“… Mihail Sebastian este la curent cu aceasta proza interesata de psihologia adolescentei (o varsta careia pana atunci nu i se recunoscuse o psihologie distincta, analizabila, apta sa intre in literatura si sa constituie obiect de analiza si de tipologie!) si incearca o varianta intre evocarea lirica si naratiunea gidiana. N-a reusit, trebuie precizat, sa creeze tipuri notabile si nici n-a dat o imagine convingatoare, memorabila a provinciei, „cu intreaga ei savoare de comic imbufnat si convins“, cum anunta. N-a dat nici romanul provincialului care aduce cu el „asprimea cazurilor de constiinta“. A scris, mai degraba, un roman despre sensibilitatea, pudoarea si senzualitatea tulbure a unor fete din provincie care trec cu nedumerire si timiditate de la o varsta la alta, fascinate de miracolul iubirii.
Prozatorul marturiseste intr-un rand ca intentiona sa scrie romanul din punctul de vedere al Adrianei care cumuleaza in carte aceste pasiuni pline de scrupule. N-a ramas, totusi, la acest unic unghi de observatie. Introduce in naratiune si punctul de vedere al lui Gelu si al altor personaje, fara a ignora chiar pozitia naratorului clasic, auctorial. Personajul cel mai conturat in aceasta tipologie de grup este, totusi, Adriana care, avertizeaza prozatorul, nu-i „o imorala“. Si are dreptate. Ea nu intra in categoria revoltatilor gidieni pentru care morala comuna trebuie doborata. Adriana este o pudica, usor romantioasa, care se teme de izbucnirile dezordonate in viata sentimentala si se resemneaza in cele din urma cu mediocritatea unei casnicii burgheze. Din roman se mai retine figura primitivului Buta (prozatorul il compara cu un dulau de mahala prins, in cele din urma, de hingherii autoritatii) si aceea a muzicianului Cello Violin, complexat si mitoman. Compozitia lui („Cantec pentru o plecare“), daruita Adrianei, incheie simbolic aceasta naratiune acceptabila despre manifestarile erosului juvenil.
Ca sa dovedeasca faptul ca are capacitate de inventie epica – contestata de criticii literari din epoca, in speta de G. Calinescu – si sa dovedeasca, in acelasi timp ca este in stare sa scrie un roman obiectiv, nu numai un roman autobiografic, cum i s-a spus mereu dupa ce a publicat „De doua mii de ani“, Mihail Sebastian a scris un roman-roman, adica o fictiune pura. Biografia autorului, in datele ei publice, nu este, oricum, vizibila in aceasta naratiune care, altminteri, reia tema din „Femei“ si „Orasul cu salcami“: tema formarii si, de multe ori, a desfacerii unui cuplu sentimental. Sebastian este sensibil la acest aspect, dovada ca in cronica pe care o face romanului „Maitreyi“ zice ca „fiecarui timp ii trebuie un roman de iubire“ si da o lista de titluri din care nu lipsesc „Daphnis si Cloe“ si „Paul si Virginia“. „Accidentul“ intra, teoretic vorbind, in aceasta serie tematica. Este tot un roman sentimental, in intelesul mai vechi al termenului, in care prozatorul introduce datele omului modern. Eroii lui Sebastian merg la schi pentru a se purifica sufleteste, merg la concerte, in expozitii, sunt pictori sau profesori care predau in scoala pe Bossuet (ca Nora, eroina din „Accidentul“), calatoresc in strainatate si se plang de dificultatile vietii moderne. Deplasarea romanului de la sat la oras si intelectualizarea emotiei, pe care le ceruse E. Lovinescu, sunt pe cale sa se implineasca in deceniul al IV-lea. G. Calinescu pulicase un roman programatic in acest sens („Cartea nuntii“), Mihail Sebastian face, in fond, acelasi lucru, cu alta tipologie si alte date ale modernitatii. Eroii sai nu merg la bar pentru a discuta probleme de metafizica si nici nu asista la meciuri de box, dar merg la munte pentru a conversa cu natura si pentru a-si vindeca sufletul.
Asa fac, de pilda, Paul si Nora din „Accidentul“, alta varianta romaneasca a modelului clasic Paul si Virginia. Nora este profesoara de franceza la un Institut particular de fete, Paul este, de intelegem bine profesiunea lui, jurist. Amandoi au in spate istorii amoroase din care vor sa fuga. Intr-o situatie mai delicata, Paul iubeste o pictorita fugitiva, nestatornica Ann. Nora are o legatura plicticoasa cu Grig, barbat frivol si despotic (un personaj care revine in epica lui Sebastian). Paul este, moralmente, „liber si singur“ si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Este, care va sa zica, un mizantrop fara metafizica si deocamdata fara perspectiva de a se mantui. De aceea este neincrezator cand apare Nora. Nora asteapta o iubire conjugala care nu vine si, de aceea, vegeteaza intr-o relatie agonizanta. Intervine insa in viata acestor destine dezabuzate un accident banal (Nora este lovita de un tramvai si, aflat in preajma, mizantropul Paul o salveaza!) si viata personajelor ia alt curs. Un traseu cu multe elemente scoase din cartile la moda: ziua accidentului este chiar ziua de nastere a eroului, eroul, patit, fuge de noua aventura pentru ca nu s-a vindecat inca de cea veche, eroina il asteapta noaptea chiar in camera lui, dand explicatia ca i-a fost teama ca el, mizantropul, sa nu se omoare, in fine, dupa mai multe peripetii fara rost in scenariul romanului, eroii isi potolesc aprehensiunile si isi istorisesc viata sentimentala.
Salvarea vine de la munte si de la o partida de schi. Fata in fata cu puritatile si imensitatea naturii, Paul recapata gustul vietii si increderea in posibilitatea unei iubiri regeneratoare. Frivola Ann, care-i iese in cale la Brasov in momentul intoarcerii din vacanta, nu mai are asupra lui nicio putere. Semn ca povestea lor istovitoare s-a incheiat definitiv. Morala fabulei o pronunta tot Nora, personajul lucid in aceasta naratiune de vacanta: „Cine a fost in munti e un om liber“. Si tot ea, sugerand filosofia de existenta a cartii (o filosofie, dealtfel, comuna, previzibila): „viata incepe mereu“.
Romanul sentimental nu este profund pentru ca eroii n-au o psihologie distincta. Nora este o Adriana trecuta prin doua experiente sentimentale nefericite, „o iubita conjugala“, cum ii spune in deriziune Grig. Ea aspira la o pasiune calma, durabila (idealul comun al conjugalitatii), nu la o iubire mare, absoluta, fulgeratoare („nu avea incredere in fericirile mari, orbitoare, miraculoase; credea mai mult in lucrurile potolite, durabile si asezate“). Este, sa ne amintim, solutia pe care o alege Adriana Dunea dupa ce trece prin incendiul unei pasiuni istovitoare (episodul Gelu). Nora intra in aceasta clasa nediferentiata tipologic. Paul este, s-a retinut, barbatul nefericit care vrea sa iasa din amintirile lui si nu poate pana ce nu intervin pedagogia naturii si diplomatia fina a Norei. Toate acestea n-au insa, repet, o puternica substanta epica, personajele nu se retin si romanul de dragoste, in totalitate, nu depaseste o anumita treapta de verosimilitate estetica. Este vorba, in fond, de un roman scris cu abilitate si, din loc in loc, cu scene epice remarcabile (concertul de la Biserica Neagra sau insemnarile despre o cursa de schi).
Mihail Sebastian vorbeste intr-un mic eseu despre romanul englezesc (ian. 1935), despre posibilitatea romanului modern de a include „un nimb de emotie, de poezie si de sentimentalism“, in fine, lauda curajul scriitorului modern de a fi romantios de a ridica datele realului „putin spre legenda“… Este ceea ce incearca sa faca in prozele lui obiective („Orasul cu salcami“ si „Accidentul“) cu mai bune rezultate in primul si mai reduse in cel de al doilea. Iubirea este o dimensiune esentiala a existentei si, in functie de ea, pot fi analizate caracterele indivizilor si, de la un anumit grad de creatie epica, destinele lor. Mihail Sebastian a intuit bine aceste cauzalitati secrete si le-a urmarit, cu datele vietii moderne, in istoria unor cupluri. A reusit cu precadere in proza in care face, cu mijloacele eseului epic, analiza psihologiei feminitatii in faza de initiere erotica („Femei“ si „Orasul cu salcami“). Unghiul de vedere programatic este acela al femeii, dar naratorul sau isi schimba deseori pozitia. Autorul traditional (auctorial) comenteaza, la randul lui, gesturile si reflectiile personajelor sale, mai toti intelectuali sau cu aspiratii intelectuale.