Am mai scris în aceasta pagina despre resuscitarea/revizitarea clasicilor în viata teatrala de azi – spectacole, festivaluri, colocvii. Prejudecata ca nu poti respira un aer (cultural) proaspat întorcându-te spre valorile de ieri (care vor exista însa si poimâine) a fost depasita, de vreme buna, si la noi.
O dovada (daca mai era nevoie de asa ceva) este si noua montare ,,Leonce si Lena“, premiera a Teatrului de Comedie din Bucuresti în stagiunea 2009-2010, în adaptarea si regia lui Horatiu Malaele.
Bineînteles ca spectacolul nu trebuie (neaparat!) vazut tocmai pentru ca ar fi o asemenea dovada. În fond, dupa ce a cazut cortina, la final, îti ramâne impresia ca ai asistat, ba, pe ici, pe colo, chiar ai participat, la derularea unui basm pe scândura. E-adevarat, nu orice fel de basm, ci unul trecut pe lânga Shakespeare, întors pe dos (cu happyend) si pus în rama fin cizelata a romantismului german recuperator de fictiuni populare, de mituri si de eresuri. Un basm în cheie comica, scânteietoare stilistic, inventiva, intentionând sa dinamiteze canoanele literare ale epocii, caci a fost scris, în 1836, de un wunderkind, un copil minune al literelor germane, Georg Büchner. Autorul lui ,,Woyzeck“, libret pentru opera dodecafonica semnata de Alban Berg, si cel ce si-a ,,împrumutat“ numele unuia dintre cele mai importante premii literare ale Germaniei.
Cum a facut si la ,,Revizorul“, Horatiu Malaele a scurtat, a mixat, a croit haine noi (nu cele ale împaratului!), toate acestea pentru a imprima un ritm debordant … trândavelii, starii de siesta prelungita de care e cuprins Regatul Popo al Regelui Peter.
Conditia oximoronica de trândaveala alerta imprimata noii lecturi a piesei lui Büchner – de parca cineva s-ar juca, în treacat, cu un aparat de proiectie si imaginile ar lua-o când prea repede – înainte, când lent înapoi – (în care taieturile si cusaturile nu se vad/simt, iar textul se pliaza perfect pe miscare) constituie tocmai amprenta acestei noi montari foarte personalizate. În armonie coerenta cu decorurile minimale ale lui Vladimir Turturica si muzica lui Calin Grigoriu. Geamana, coregrafia lui Razvan Mazilu (unde trebuie, cât trebuie pentru o dubla seductie personaje-public, livrata când cu delicii învaluitoare, exuberante, când în stop – cadre… animate, dupa deja amintitul mecanism bine reglat al oximoronului. Si în acord cu costumele inspirate ale Georgianei Savuta – un mix de loisir interbelic si tinuta obligatorie, de opera mozartian-rossiniana si casual-ul zilelor noastre, carora li se asorteaza, când e cazul, masti venetiene de carnaval.
În distributia pe care si-a ales-o, Horatiu Malaele a mizat, apasat, pe tineri. Din cele treisprezece personaje care evolueaza pe scena în povestea Printului de Popo si a Printesei de Pipi, zece sunt interpretate de actori foarte tineri, cu o extraordinara pofta de joc, cu energie debordanta, cu dorinta de a convinge publicul de faptul ca regizorul nu s-a înselat când i-a ales. E reconfortanta (si) pentru spectatori aceasta pasiune a lor pentru actorie si încrederea ca pot sa faca performanta pe scena.
Vârfurile de atac ale distributiei sunt Lari Giorgescu (Leonce) si Crina Semciuc (Lena). Primul, o promisiune devenita certitudine, pare un blond erou romantic într-o stare contemplativa prelungita (jarul de sub spuza). Un altfel de Romeo înainte de întâlnirea cu Julieta lui, pe care Valerio (si el un altfel de Mercutio, confident si bufon personal, excelent interpretat de Bogdan Cotlet, hâtru, pus pe glume, ironic, inventiv si, nu în cele din urma, cu accente melancolice, repede reprimate, de slujitor care ar schimba bucuros, macar pentru o clipa, locul cu stapânul sau princiar) îl mai scoate din amortire. Iar Rosetta (un fel de Rosalynd cu energia erotica incandescenta – Meda Victor, speciala în toate articularile personajului), în pragul destramarii idilei acaparant – devoratoare, îl electrizeaza amoros, în scena ,,sufletelor“- laser, unul dintre momentele deosebite ale spectacolului.
Crina Semciuc, o Lena alba, alba ca o papusa delicata, printesa din visul unui Wolferl (Amadeus Mozart, fireste), a carei nesupunere fata de hotarârea parinteasca de a se casatori cu Printul de Popo (pe care nu-l cunoaste) e egala cu fragilitatea fizica, este o aparitie surprinzatoare. Mai ales în scena dragostei la prima vedere pentru Leonce (de ce fugi nu poti sa scapi), când forta si noutatea sentimentului sunt atât de puternice încât, pentru câteva minute, personajul uita graiul articulat si e podidit de un fel de pasareasca – îngereasca de tot hazul, savuros moment de comedie rafinata.
Guvernanta complice a Lenei (altfel de doica shakespeariana), un fel de sora mai mare a printesei, initiata în toate cele si pusa pe petrecere si glume, îsi gaseste interpretarea potrivita în Dorina Chiriac.
Învechitii caricatural (cu peruci, machiaj apasat, fireturi si clipe de cadere în mintea copiilor) Peter, Regele din Popo (un fel de Regele Ioan, cu discurs sarjat precedându-l parca pe acela al piesei omonime a lui Dürenmatt) si Maestrul de ceremonii (Gheorghe Danila si Serban Georgevici) creeaza un reusit cuplu comic de gagauti cu panas.
În fine, tinerii Ilinca Manolache, Aylin Cadîr, Andrei Runcanu, Dan Radulescu, Silviu Bertalan, Alexandru Suciu, curteni din Popo si participanti la carnaval, sunt peste tot, în scene de grup animate, martori si rezoneuri ai povestii.
,,Leonce si Lena“ versiunea Horatiu Malaele e vie, antrenanta, în secvente lucrate în filigran, cu umor de buna calitate si inspirate solutii regizorale în punctele cheie ale spectacolului. O reusita certa a stagiunii 2009 – 2010!
Begun, the great internet eduatocin has.
Comentariile sunt închise.