A fost mult asteptata. Dupa prezentarea unei promitatoare selectii sub titlul „Momâi si mumii“ in stagiunea trecuta la Studioul Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess“, dupa colajul tot fragmentar alaturi de scene din „O noapte furtunoasa“ de Paul Constantinescu pe o estrada din Centrul Vechi, Dan Dediu si-a infatisat noua creatie, „O scrisoare pierduta“, la Opera Nationala Bucuresti. O lucrare de proportii, aproape trei ore de muzica intr-un prolog si doua acte.
Cunoscutul si reputatul compozitor s-a angajat la un demers titanic, nu atât din punctul de vedere al lucrului in sine, ci din cauza presiunii ecrasante a sursei libretului, a valorii sale, a prezentei active in constiinta publicului si chiar a tipologiilor de sonoritate vocala a personajelor, asa cum au fost ele cimentate de legendari interpreti teatrali pe parcursul a generatii intregi. Cel putin din acest ultim punct de vedere, Dan Dediu a tinut sa se indeparteze, si foarte bine a facut, de memoria culorii vocilor unor actori din distributiile de aur: glasul baritonal al lui Giugaru-Trahanache, revine acum unui tenor, cel tenoral al lui Beligan-Dandanache devine bas-bariton, cel profund rezonant al unei Elvira Godeanu sau Carmen Stanescu in rolul Zoe este dedicat aici unei diafane soprane, cel bari-tenoral al lui Pristanda-Marcel Anghelescu este atribuit unui bas. Poate doar reflectând la vocea invaluitoare a lui Constantin Barbulescu, Dan Dediu a mentinut culoarea si a decis alegerea unui bariton in rolul Tipatescu, dupa cum glasului inalt al lui Niki Atanasiu-Catavencu i-a rezervat in opera o voce de tenor, ca si Cetateanului turmentat, cu gândul la Costache Antoniu. Au fost mutatii inspirate pentru a da originalitate unei versiuni foarte personale, intr-o viziune departata de orice cliseu imaginabil.
Era obligatoriu ca, in calitate de libretist, Stefan Neagrau sa urmeze cât mai constiincios sursa, conservând replicile celebre si marile lor puteri de sens. A facut-o fara sa se indure sa renunte aproape la nimic in urmarirea cu strictete a secventelor si chiar cu adaosuri – monologul lui Tipatescu din final –, cu rezultanta directa in dilatarea opusului.
Pornind de la asemenea premise, fiind vorba de o mare provocare, raspunsurile au fost pe masura si arhitectura muzicala a prins la perfectiune specificul atmosferei de urbe caragialiana aflata in febra alegerilor, spatiu de covârsitoare actualitate. Inspiratia a venit din mai multe directii, recunoscute chiar de compozitor. In opera, spre a contura personajele, starile emotionale si ambientul, se disting ritmuri unduitoare de tango, inaripate de vals sau sincopate de sorginte argentiniana, romante si sonuri populare, un cazacioc, muzica lautareasca si, peste tot, ca fir conducator atât de specific, motive orientale. „O scrisoare pierduta“ este strabatuta de ele, caracterizeaza multi eroi, revin ciclic in tot discursul, compozitorul nu uita sa ni le aminteasca drept mult definitorii pentru spiritualitatea acelei epoci si nu numai.
In tehnica laitmotivelor, utilizata pe scara larga, in orchestratia savanta, in mestesugul impletirii planurilor, recunoastem talentul si inaltul profesionalism al simfonistului Dan Dediu. Ma gândesc acum, cu totul aleator, la infruntarea dramatica Catavencu-Tipatescu, la cvintetul si septetul devenit chiar octet din primul act, la interludii, la scena bine imaginata si condusa a intrunirii electorale, la cea dintre Trahanache, Zoe si Cetateanul turmentat din actul secund sau la extinsul final, popular si populist.
Multe momente vor deveni slagare si notez in primul rând suculenta arie a lui Farfuridi „Tradare! Tradare! Partidul e tradat!“, ticul verbal al lui Trahanache „Ai putintica rabdare“, interventiile Cetateanului „Da-i cu bere, da-i cu vin“, replica repetitiva a lui Zoe „Esti mort! Esti mort! Esti mort!“, logica lui Dandanache „Si da-i, si lupta“, ce se vor fredona pe scara larga. Constructor minutios, cu preocupare pentru fluenta, Dan Dediu atinge destul de repede, dupa inceput, tensiunea dramaturgica, cu un vârf care te tine incordat, cu rasuflarea taiata si zâmbetul pe buze, in intreg actul al doilea.
Vocile sunt in general bine servite ca scriitura (Zoe, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetateanul, Agamita Dandanache, Trahanache si chiar Catavencu), dar unele registre, in special cele joase, par incomode din unghi sonor pentru Pristanda sau Tipatescu de pilda, cel putin in primele scene. Este drept ca si proiectia de sunet a unor cântareti nu este cea mai fericita, un element defavorizant venind si din plasarea actiunii, câteodata, pe un plan prea indepartat. Este poate singura preocupare care trebuie sa-i stea in atentie regizorului Stefan Neagrau, altminteri bun fauritor de tipuri de personaje, de mânuitor al actiunii, cu cadraje memorabile in finalurile de act.
In parteneriat, scenografa Viorica Petrovici a realizat una din cele mai valoroase creatii ale sale: decoruri stilizate, niciodata simetrice, cu trimitere clara la universalitatea si actualitatea tramei (zgârie-nori moderni, telefoane, tigari electronice), la forta si importanta „celei de-a patra puteri in stat“ – presa scrisa care domina si controleaza. Intr-o lume a epocii interbelice, cu romantice felinare stradale, cu melonuri si clacuri, costumele pastreaza tenta atemporala.
Interpreti au fost: baritonul Stefan Popov (Tipatescu), tenorul Andrei Lazar (Catavencu excelent caracterizat prin perfidie, demagogie si oportunism), basul Stefan Schuller (Pristanda usor amorf, poate si pentru ca i-a lipsit… „istoria cu steagurile“), Florin Diaconescu (veteranul tenor adauga rolul Trahanache unui numar impresionant de personaje, inclusiv de caracter, conturate in tuse groase, carora le-a dat viata in multi ani de scena), soprana Simonida Lutescu (Zoe à-la-Sharon Stone), baritonii Vasile Chisiu si Daniel Pop (cuplul absolut irezistibil Farfuridi-Brânzovenescu), tenorul Liviu Indricau (glas patrunzator in rolul Cetateanului turmentat), bas-baritonul Razvan Georgescu (Agamita Dandanache cu look de birocrat siret si versat, deloc decrepit, ci constient de abilitatile jocurilor politice). Intr-un mic moment de balet alegoric ce sugereaza intimitatea dintre Tipatescu si Zoe au dansat Monica Petrica si Raul Oprea, pe coregrafia Floricai Stanescu, semnatara si a diversificatei miscari scenice.
Versatilitatea baghetei lui Tiberiu Soare, la pupitrul orchestrei si corului pregatit de Daniel Jinga, nu mai este un secret pentru nimeni. Este un artist plin de muzicalitate, cu simt teatral, sub conducerea caruia spectacolul a avut veridicitate si dinamica.
Premiera absoluta „O scrisoare pierduta“ de Dan Dediu la finele Anului Caragiale a fost un succes aplaudat la scena deschisa. Si, desi compozitorul se intreaba retoric si gratios daca a creat „un Scherzo sau un Requiem, o opera sau o opereta, un musical sau un spectacol de cabaret“, raspunsul este simplu. O opera solida si importanta care se adauga onorant fondului liric de aur inspirat de comediile lui Caragiale, printre care operele „O noapte furtunoasa“ de Paul Constantinescu, „Revulutia“ de Adrian Iorgulescu (dupa „Conu’ Leonida fata cu reactiunea“) si musicalul „O noapte furtunoasa“ de Roman U. Vlad.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 405