Poze, poze şi iar poze

Sunt unele teatre care îşi respectă publicul cumpărător de caiete-program. Le oferă informaţii despre autor, despre piesă, despre montare. Eventual, au bunăvoinţa să publice şi un interviu cu regizorul, în care acesta aruncă lumină asupra conceptului scenic. Ba, cum se întâmplă totdeauna la Teatrul Naţional Timişoara (dar nu numai), cititorul găseşte extrase din diferiţi alţi autori, consonante cu temele din spectacol. Orizontul se lărgeşte, anvergura materialului critic, aşijderea! Într-un domeniu în care mulţi dramaturgi contemporani sunt necunoscuţi publicului, asemenea informaţii devin mană cerească. Cum secretarul literar lucrează împreună cu un grafician, nu de puţine ori caietele-program au o formă îndrăzneaţă, ghiduşă, ruptă din universul spectacolului. Pe scurt, arată bine. Graficienii vin care mai de care cu propuneri incitante, ce sar în ochi şi produc delectare. Caietul-program pentru Cabaret de la Teatrul German din Timişoara ar fi un bun exemplu, ca şi multe dintre cele de la Odeon.
Ce mă umple de năduf este reversul. Adică exacerbarea calităţii grafice în dauna conţinutului. Cum atât de des, în zilele noastre, textul clasic devine pretext, cum de multe ori publicul nu are habar de autorii contemporani montaţi, o sumă de informaţii care să-l lumineze pare mai mult decât necesară. Din păcate, graţie pasiunii noastre generale pentru fotografie, aceasta tinde să înlocuiască complet informaţia. Poze, poze şi iar poze. E adevărat, bine prelucrate, atent photoshopate, de-a dreptul spectaculoase. Dar, sincer, dacă dau banii pe un program de teatru în care 70% sunt fotografii, oricât de spectaculos s-ar prezenta actorii în ele, mi se pare că cineva m-a furat cu bună ştiinţă. În umila mea opinie, secretariatul literar a mers la minimă rezistenţă, numai ca să muncească mai puţin. Pentru că rostul caietului-program nu e să înlocuiască o revistă glossy, ci să furnizeze un minimum de informaţii necesare desţelenirii spectacolului şi a stilisticii sale. Altfel, să mă trăsnească dacă înţeleg de ce ar băga teatrul banii în tipografie, în grafician etc., etc., când, oricum, internetul geme de fotografii cu actori. Aşa e mai comercial, ar spune unii. Fotografiile din spectacol au impact, ar spune alţii. Sunt dramatice. De acord că informaţia seacă, fără poze, nu mai are atâta succes ca pe vremuri. Dar de aici până la a umple toate paginile, în afară de cea de distribuţie, numai cu fotografii e un drum lung. Mai cu seamă că orice din laboratorul unui spectacol poate fi interesant. Opinii despre text, mărturii ale actorilor despre cum şi-au lucrat rolul, declaraţii care să le scoată la iveală personalitatea artistică, interpretări şi fragmente de analiză ajută întotdeauna spectatorul să-şi lărgească orizontul. Mai ales azi, când multe dintre spectacole au renunţat la poveste, la relaţii, la structurile clasice pe care publicul le decoda cu uşurinţă. Deschizi caietul-program, ai vrea să înţelegi mai multe şi descoperi că nu ai ce sã citeşti. Zău, mai gândiţi-vă şi la noi, ăştia mai puţin geniali, care nu pot pătrunde într-o clipită vastele intenţii ale artiştilor! Aveţi milă, aruncaţi-ne pe foaie măcar o fărâmă din inteligenţa voastră!