Exista cam la fel de multa surpriza în cel mai recent film al regizorului danez Thomas Vinterberg ca în confruntarea dintre un vânator cu o pusca cu luneta si un urs panda care doarme dus la un metru distanta.
Lucas (Mads Mikkelsen) e educator la o gradinita dintr-un orasel de provincie. Situatia lui se schimba radical atunci când e acuzat ca a abuzat sexual de fetita lui Theo, cel mai bun prieten al lui. Vinterberg si co-scenaristul sau, Tobias Lindholm, au grija sa nu ne scape acest amanunt („Esti cel mai bun prieten al meu“, îi spune Theo, dupa care îl saruta, demonstrativ). La fel de multa grija arata cei doi în a-l înfatisa pe Lucas ca fiind un barbat activ din punct de vedere sexual, respectiv în a ni-l sugera pe adevaratul pedofil. Stiind ca Lucas nu are cum sa fie vinovat, martiriul lui ne apare cu atât mai frustrant, desi trebuie spus ca acesta exista si are un caracter atât de implacabil strict pentru a demonstra ceva despre societatea în care traim si despre fragilitatea pojghitei de civilitate care o protejeaza. Subtilitatea nu e punctul forte al lui „Jagten“, si nici n-are cum sa fie asa: nu e prima data în filmografia lui Vinterberg sau în cea a lui Lars Von Trier, co-proprietar al companiei Zentropa, care a produs filmul, când ocupatia de cineast si cea de inchizitor al societatii contemporane se confunda, sacrificata fiind tocmai tribuna de la care se fac demonstratii si se dau sentinte, si anume filmul.
Vinterberg se înhama la acest efort de demistificare cu jubilatia unui parinte sadic care îsi anunta fiul ca nu exista Mos Craciun. În acestea conditii, exista doua explicatii pentru succesul pe care îl înregisteaza filmul în rândul bloggerilor români, de cinema si nu numai. Fie filmul beneficiaza de pe urma curentului de opinie conform caruia aripa geniului fâlfâie fara discriminare asupra a orice nu e film american sau blockbuster, fie Vinterberg are, pentru un cetatean danez, neobisnuit de multi veri români.
Rock’n’roll suicide: „Searching for Sugar Man“
Câstigator anul acesta al premiului Oscar pentru cel mai bun documentar, „Searching for Sugar Man“ are ceva din relevanta materialelor care pot fi vazute pe History Channel. Evenimentele pe care le relateaza filmul lui Malik Bendjelloul au fost tratate în stirile de acum mai bine de 10 ani, fara ca ele sa aiba vreun efect asupra eroului lor. Paradoxal, „Searching for Sugar Man“ a reusit ceea ce n-a facut investigatia jurnalistica pe care o trateaza: desi nu spune nimic nou, l-a transformat pe protagonistul sau într-un star.
În primul act, aflam despre inexplicabilul succes postum al unui cântaret american de folk în Africa de Sud. Informatia este distribuita de câtiva naratori pe care îi putem considera tot atâtea surse de încredere, dat fiind ca au participat ei însisi la evenimente. Pe tot parcursul acestui act, cu totii îl trateaza pe Sixto Rodriguez cu deferenta cuvenita unui artist care ne-a parasit înainte de vreme. Însa, într-o varianta, Rodriguez a pierit dupa ce si-a dat foc pe scena, în alta s-a împuscat în cap în timpul unei reprezentatii, iar aceste inadvertente sunt un prim semnal ca informatiile care ni se transmit trebuie totusi tratate cu suspiciune.
În cel de-al doilea act, jurnalistii urmaresc traseul sumelor provenite din drepturile de autor ale discurilor vândute în Africa de Sud. Destul de curând, le pierd urma, însa îl gasesc pe Rodriguez, care e viu si nevatamat. Ultimul act e presarat cu talking head-uri ale lui Rodriguez însusi, contine primele informatii despre viata acestuia si urmareste turneul sud-african din 1998 al artistului. Altfel spus, dupa construirea mitului, prin relatari adesea incongruente, dar invariabil admirative la adresa cântaretului, acesta îsi spune el însusi povestea si se lasa adorat. În epilogul documentarului, Rodriguez se întoarce la viata lui austera, în ceea ce constituie adevarata lui sinucidere. Refuzul succesului cimenteaza mitul artistului providential, anti-sistem, în timp ce succesul documentarului, cu aparitiile TV care i-au urmat si cu noul album pe care Rodriguez se pregateste sa-l lanseze, îl submineaza.
Aceasta reconstituire a vânatorii unui om care nu se ascunde a fost considerata de catre membrii Academiei americane de film o realizare mai mare decât povestea Shin Bet spusa de cei care au condus-o („The Gatekeepers“) sau decât un reportaj de razboi realizat de unul din combatanti („5 Broken Cameras“). Probabil ca asa e când faci tot ce trebuie, dar rezultatul nu e inspirational…
Sado verité
Un alt exemplu din programul festivalului B-est în care verosimilitatea pare sa fie sacrificata de dragul unei demonstratii e filmul „Compliance“ al regizorului american Craig Zobel. Ca în cazul „Vânatorii“ lui Vinterberg, o acuzatie nedreapta face uitat echilibrul initial, iar personajul principal se vede nevoit sa se apere. Niciun argument nu-i îndupleca pe judecatorii de serviciu (prieteni în „Jagten“, colegi de munca în „Supunere“), asa se face ca acesta îsi urca Golgota pâna la capat. Toleranta la umilire a eroinei creste cu fiecare nou prag depasit, într-un spectacol destul de tern pentru spectatorul obisnuit: odata pus în miscare mecanismul prin care Becky (Dreama Walker) trebuie sa se conformeze cerintelor din ce în ce mai aberante ale presupusului politist de la celalalt capat al telefonului, nimic nu mai surprinde pâna la finalul în care farsa este în sfârsit dejucata. Becky e o victima perfecta, iar traseul ei cum nu se poate mai linear. Doar ca aceasta dezvoltare aparent artificiala a structurii narative urmeaza cât se poate de fidel firul evenimentelor care au avut loc în aprilie 2004 într-un fast food din Kentucky.
Un viol chiar se poate comanda prin telefon, dar asta nu schimba faptul ca, daca vizionarea filmului provoaca placere, acea placere nu poate fi altfel decât vinovata. „Compliance“ este relevant pentru membrii asociatiilor pentru drepturile femeii, pentru studentii la sociologie, admiratori ai profesorului american Philip Zimbardo (autor al unui studiu care demonstreaza urmarile nebanuite pe care le poate avea un nevinovat joc de rol), dar si pentru cei care s-ar vedea în pielea tortionarilor, cei care gasesc în îngenuncherea progresiva a lui Becky noi si noi motive de jubilatie lubrica. Iata, asadar, adevaratul efect pervers al filmului: toata lumea e multumita.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 420