Miguel Delibes, Doamna in rosu pe fundal cenusiu, traducere de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, RAO Publishing Company, 2011
„Sa mori precum ciocârliile-nsetate/ învaluite în miraj.
Ori ca pitpalacul,/ dupa ce-a trecut marea
pe cele dintâi ramuri…“
(Giuseppe Ungaretti, „Agonie“)
„În perioada aceea i-a facut el faimosul portret îmbracata în rosu, cu colierul de perle în doua siraguri si cu manusi pâna la cot. Rochia, cu guler rotund si fara mâneci, a fpst conceputa special de el. N-am fost dezamagit în marea mea curiozitate de a vedea cum va rezolva fondul tabloului: pur si simplu l-a eludat, nu exista fond; o singura pata cenusie-albastruie, foarte închisa, în contrast cu rosul rochei, mai estompat în parti. Când l-a vazut, Cesar Varelli a spus: «Un tip care-i în stare sa obtina aceste nuante de gri e un mare pictor.»“
Biografie si literatura
Fragmentul acesta, descriind portretul pe care un pictor l-a facut Anei, protagonista absenta a romanului lui Miguel Delibes, „Doamna în rosu pe fundal cenusiu“, explica titlul cartii si, deopotriva, ofera o cheie de lectura pentru descifrarea semnificatiilor unui text tulburator si emotionat, dureros de limpede în sinceritatea sa mascata de strategiile narative utilizate de autor, si care te lasa oarecum descumpanit, ca cititor, în fata unei carti care face abstractie de orice experientalism (atât de frecvent în proza contemporana), dar care rezista, cu toate acestea sau, mai precis, tocmai datorita acestei atitudini estetice, afirmând adevarurile majore ale existentei si reusind sa vorbeasca despre dragoste si moarte – dar si despre ce înseamna sa fii singur în mijlocul unei lumi care, desi pare neschimbata, si-a pierdut coerenta si sensul dupa disparitia persoanei iubite.
Dincolo de subiectul în sine al romanului, trebuie mentionata, în cazul acestui text, legatura foarte strânsa pe care „Senora de rojo sobre fondo gris“ o are cu însasi biografia autorului. Caci Miguel Delibes (1920-2010) a intentionat ca, prin scrierea acestei carti, sa-si regaseasca ritmul existentei, atât de afectate dupa moartea prematura a sotiei sale, Ángeles Castro, cea care i-a fost alaturi din anul 1946 si pâna în 1974. Disparitia acesteia în plina maturitate, din cauza unei boli nemiloase, l-a determinat pe scriitor sa abandoneze pentru o vreme domeniul literaturii, în ciuda notorietatii de care se bucura în Spania (si nu numai) si în pofida recunoasterii sale internationale. Dupa ani de zile, în 1991, Delibes va gasi puterea de a pune într-o carte multe dintre sentimentele care l-au marcat si de a relua, astfel, multe dintre planurile la care stia ca sotia sa ar fi tinut. Asa ia nastere „Doamna în rosu pe fundal cenusiu“ (titlul cartii fiind identic cu cel al portretului pe care Eduardo García Benito i-l facuse lui Ángeles Castro), un text dificil de încadrat între granitele stricte ale speciilor literare ale zilelor noastre, fiind, în egala masura, un roman bazat pe tehnica retrospectiva, mizând mult (daca nu cumva chiar aproape totul!) pe un personaj absent, dar si un omagiu postum, un emotionant elogiu adus feminitatii, iubirii si dorintei de viata, o lucida confesiune facuta, cel putin ca pretext, în fata uneia dintre fiice de catre un pictor ramas singur dupa moartea sotiei. Caci acesta e procedeul de care se foloseste Delibes pentru a-si spune povestea: o naratiune la persoana întâi despre Ana, marea iubire a lui Nicolás, artist plastic. Cititorii (mai ales cei spanioli) au înteles înca de la bun început sensul acestei scrieri, intuind, deopotriva, rolul tamaduitor al literaturii, singura cale de salvare si unica solutie de a face fata singuratatii si durerii.
Ca si în realitatea existentei lui Delibes, Ana din „Doamna în rosu…“ moare înainte de a împlini cincizeci de ani, dar nu înainte de a le spune, în felul ei si fara prea multe cuvinte, celor din jur cât de mult îi iubeste. Cu câteva luni înaintea mortii, Ana se ocupa de îngrijirea fetitei uneia dintre fiicele sale aflate în închisoare din motive politice (epoca e cea a regimului autoritar al lui Franco!), de organizarea nuntii altei fiice, de redecorarea atelierului sotului sau, pentru ca acesta sa poata picta linistit. Numai ca, dupa cum acesta îi va marturisi singura data când plânge în fata ei, de când au început problemele de sanatate ale Anei, dupa descoperirea unei tumori cerebrale, „îngerii nu se mai pogoara“ în studioul atât de frumos aranjat, iar el nu mai poate pune penelul pe pânza. Însa ea îl va încuraja, chiar si în acele momente: „Tu esti cel care pictezi. Sa-ti intre bine în cap!“, încercând sa-l convinga ca arta sa nu are nimic de-a face cu suferinta celor din jur, nici macar cu cea a unicei iubiri a vietii sale. Într-un interviu din decembrie 2007, realizat de Juan Cruz si publicat în cotidianul „El País“, Miguel Delibes marturisea ca, dupa moartea lui Ángeles Castro, a realizat ceea ce pâna atunci doar presimtise: si anume ca fiecare artist are un punct de sprijin care îl ajuta sa-si desavârseasca opera, iar în cazul lui, acesta fusese sotia sa.
În afara detaliului/ detaliilor biografice, „Doamna în rosu…“ rezista, însa, ca text pe deplin autonom si convinge din toate punctele de vedere. Caci autorul nu cade în sentimentalism desuet, ci are grija ca, spunând o poveste care a fost (si) a lui, dar care ar putea sa fie foarte bine si a multor altora, sa recontextualizeze totul, sa dea un sens superior, estetic faptelor relatate. Cartea devine, deci, un extraordinar joc al unor extrem de bine plasate oglinzi paralele, în care Delibes se priveste pe sine, obligându-si cititorii sa se priveasca, în permanenta, unii pe ceilalti – dar si sa reflecteze la istoria recenta. Boala Anei din roman e pusa, simbolic, în legatura cu boala lui Franco si cu spitalizarile lui, fapt ce o determina sa concluzioneze ca „În fond, omul asta nu e etern!“ si sa spere în eliberarea fiicei sale, încarcerata în urma unor acuzatii privind implicarea în „activitati subversive“. Lucru care se va si întâmpla: dupa moartea lui Franco, petrecuta în 1975, detinutii politici vor fi eliberati din închisori, si, chiar daca Ana nu mai e acolo ca sa se bucure de moment, cu siguranta îl (pre)simte în felul sau.
Sa alini zbuciumul existentei…
Romanul începe in medias res, situatia esentiala de pe întreg cuprinsul cartii fiind aceea a unui narator care relateaza, în fata unui ascultator (fiica sa recent revenita acasa), întâmplarile ultimelor luni, cu accent pe boala si moartea Anei, a carei suferinta fusese ascunsa o vreme, pentru a nu-i îngrijora pe cei dragi.
Numai ca, paradoxal, Ana e aproape mai prezenta acum, inclusiv în atelierul de pictura: totul fusese organizat de ea, întreaga casa si mai ales acel studio menit a-l ajuta pe sotul ei sa gaseasca întotdeauna drumul spre arta capabila sa-l împlineasca. Lumina care inunda atelierul prin lucarna i-o aminteste pe femeia iubita pictorului incapabil sa se mai apropie de sevalet si, deopotriva, sugereaza cititorului forta vietii, a creatiei care, la un moment dat, vor învinge, asa cum lumina zilei învinge întotdeauna întunericul noptii.
Portretul Anei e compus din fragmente, din amintiri aparent disparate, dar extrem de coerente în ordinea afectiva, iar nicidecum în cea cronologica, ignorata în mod voit de Delibes, tocmai pentru a oferi acestui text curgerea reala a vietii si a amintirii. Ana apare ca iubita, ca sotie, ca mama, ca prietena, fiind mereu în centrul unui univers pe care doar ea îl poate ilumina si caruia ea singura îi poate da sens. Nu numai sotul si copiii depind de ea si de actiunile sale, ci si numerosi scriitori, pictori, batrâni neajutorati pe care ea decide sa-i sprijine, într-un fel sau altul. Mereu cu curaj, întotdeauna cu delicatete si cu gratie – si cu o întelegere aparte a frumosului, întelegere ce nu-i fusese data nici de studii înalte (la care renuntase din proprie vointa, plictisita de rutina academica), nici de apropierea de cercuri sus-puse (pe care le evita instinctiv!), ci de o profunda capacitate de empatie, de puterea ei de a-i întelege pe cei din jur, de a se pune mereu, fie si numai pentru o singura clipa, în locul interlocutorului. De aceea lumea o iubeste, iar la înmormântare, spre surprinderea lui Nicolás, oamenii plâng în hohote, chiar daca pentru el aceia sunt doar niste necunoscuti, care o întâlnisera, poate, pe Ana doar o data sau de doua ori. Si tot de aceea reuseste ea sa se descurce în tari îndepartate fara sa vorbeasca limbi straine, sa însufleteasca o petrecere chiar si în mediile universitare americane sau pur si simplu sa se faca pe data placuta într-un autobuz aglomerat, încât un necunoscut sa-i plateasca biletul atunci când îsi uita portofelul acasa… Toate acestea recompun un portret caleidoscopic si, desigur, profund subiectiv: naratorul nu vizeaza (si nici nu viseaza!) obiectivitatea. Pe Ana o preamareste, iar pe sine se critica pentru neîndemânare, pentru incapacitatea de a comunica, pentru permanentele ezitari si neîncrederea în forta de expresie a picturii sale. Dar ceea ce admira el însusi cel mai mult la Ana e puterea ei de a se bucura, de a trai momentele fericite, de a descoperi în existenta cotidiana ceva ce merita macar un zâmbet, întrebându-se în fiecare dimineata: „Azi de ce trebuie sa ma bucur?“ Deloc întâmplator, în momentul în care Nicolás e primit în Academia de Belle Arte, în discursul de raspuns, colegul sau Evelio Estefanía îi dedica si Anei câteva cuvinte, definind-o perfect: „O fiinta care prin simpla-i prezenta alina zbuciumul existentei.“
Spre deosebire de „Cinci ore cu Mario“, romanul lui Delibes din 1966 (unde protagonista, aflata într-o situatie oarecum asemanatoare cu aceea a lui Nicolás, se foloseste de priveghiul la capatâiul sotului pentru a-i face acestuia toate reprosurile pe care nu le rostise niciodata cu glas tare în timpul casniciei), „Doamna în rosu…“, cartea care, inevitabil, a fost comparata, cel putin din punct de vedere tematic, cu creatia precedenta, e o calda confesiune si unica declaratie de dragoste pentru o mare iubire, tonul lui Nicolás si întreaga atmosfera însufletita chiar si dupa moarte de Ana transformând totul într-un discurs îndragostit pentru totdeauna, marturie a durerii si suferintei, dar si semn definitiv al convingerii ca viata merita traita: nu doar pentru cei vii, ci si pentru cei care nu mai sunt, dar care ne vegheaza. Caci, daca, asa cum scrie Delibes, „femeile ca Ana n-au dreptul sa îmbatrâneasca“ si daca „moartea este inevitabila, nu este oare mai bine asa?“