Daniel Sur, Politistul lui Dumnezeu, Bucuresti, Ideea Europeana, 2012
„Hai, ia banii ca te bag la beci.“
Copilul îmi raspunde: „Esti politist? Atunci nu vreau nici un ban. Nu iau bani de la oameni care e mai jegosi ca mine!“
1. Profesiunea de politist este una din cele mai dispretuite. Când te gândesti la „coruptie“, vezi imediat poza unui politician si cea a unui politist. Violenta statului, violenta de dreapta este iar apanajul politiei. Când te gândesti la „abuz“, vezi imediat falcile unui politist. Completându-l pe Orwell, am putea spune ca „sticletele“ este o combinatie de porc si de pitbull!
2. Ca sa scrii despre politie, trebuie sa ai o etica de dreapta, usor fascista: „Îmi simt inima calda, mândra si cruda cu cei slabi. Ce sa fac? Îi urasc pe tarani, pe saraci si cersetori.“ (123) Avem, asadar, un punct de vedere anti-anarhist, ca sa ma exprim printr-o dubla negatie. Unul neo-nietzschean, de asemenea, gândindu-ne la acel „Herdenmoral“ din „Genealogia moralei“. Cum am mai spus, si o nuanta de fascism autohton: ne referim acum la majuscula Capitanului, probabil personajul esential al cartii, care aminteste de „prietenul“ din tineretea lui Cioran, Codreanu.
3. Iata doar patru din motivele pentru care îi dispretium by default pe politisti (vointa de putere, arghirofilia, abuzul, coruptia):
„Toti politistii viseaza sa-si bata, fara teama, clientii …
Toti politistii viseaza la spagi …
Toti politistii viseaza sa puna mâna pe un post care nu li se cuvine.
Toti politistii viseaza la tradari si câstig …“ (29)
4. Romanul este scris cu o anumita delicatete, care ne aminteste de faptul ca autorul lui a debutat ca poet: „Uitarea nu apucase sa-si întinda crusta fina peste amintirea ultimelor întâmplari, asa cum se întinde pojghita alba peste laptele fiert.“ (47) De altfel, nu avem cum sa uitam ca Sur s-a remarcat ca filosof, semnând în paginile revistei „EgoPHobia“ niste articole exceptionale (http://egophobia.ro/4/filo sofie. html, http://egophobia.ro/5/filosofie .html). Sa reflectam putin la aceasta idee, care postuleaza ura ca epistemologie: „N-ai cum sa patrunzi un om pe care nu-l urasti. Cu cât îl urasti mai mult, cu atât îl întelegi mai bine.“ (91)
5. De departe, cea mai puternica idee a romanului este alaturarea dintre politie si preotie: politistii sunt spiritualizati, uzurpeaza privilegiile si obligatiile castei preotesti. Aceasta paralela este schitata (timid) chiar de la începutul romanului: „Ma numesc Gigu si sunt politist. Mama crede ca asa mi-a fost scris în marea carte a vietii, sa fiu politist si ca, desi totul pare împotriva mea (s.m.), Dumnezeu are compasiune pentru mine si ma va ajuta.“ (7) Un fel de „singur (dar cu Dumnezeu) împotriva lumii“. Nu este aceasta atitudinea celor care se rup de lume, care aleg pustiul? „Nici o diferenta etica, geografica sau culturala nu anihileaza marea diferenta dintre a fi în lume si a fi în Dumnezeu“ (Nicolae Turcan).
6. Aceasta analogie dintre politist si preot nu poate sa nu fie blasfematoare. Apar personaje ca cersetorul numit Dumitru Dumnezeu, care exclama: „Eu am grija de voi toti … Chiar si de politisti!“ Mai mult, într-o transa, Capitanul pare sa refaca conexiunea romantica dintre Nietzsche si Baudelaire, dintre „Dumnezeu a murit“ si „Eu sunt Satan“: „L-am visat pe Capitan îmbracat în cersetor, neras de câteva luni, strigând blesteme si invocând spiritele … «Dumnezeu nu mai e cel mai puternic», striga el. «A fost odata, demult, dar acum e o epava. Au fost vremuri perfecte pentru el, pe vremea când bunicul bunicului meu era baiat. Acum traieste în mizerie. Pâna la urma, tot se va gasi cineva sa-i ia locul. Poate chiar eu îi voi lua locul. Dumnezeu nu mai e cel mai puternic.»“ (123-124)
7. Ca sa întaresc aceasta teza, a corespondentei dintre politist si preot, fac trimitere la discursul esential al cartii (tinut bineînteles de Capitan) , la posibilul centru al romanului: „Ba, eu cred ca viata noastra depaseste de multe ori filmul. Si noi avem de toate: iubim, divortam, mai tragem la masea, mai futem o coarda, o mai luam pe coaja, facem copii si, din când în când, suntem ucisi. Asa cum patesc toti eroii din filme. Doar ca noi suntem pe nedrept dispretuiti. (s.m.) Asa cum evreii l-au dispretuit pe Isus. De aceea, ba, lacrimile unui politist sunt asemenea picaturilor de sânge sfânt. Sunt varsate pentru mântuirea lumii. Pâna la urma, lumea va afla adevarul pe care îl stim deja: noi suntem soldatii Lui, nu popii. La fel ca si Isus, politistul nu sta ascuns în vreo biserica, ci este acolo unde civilul are nevoie. Revin si arat, este gresit sa spui ca un film politist este unul de actiune, ci un film religios!“ (138) Întelegem, astfel, ca politistul (în viziunea lui Sur) e mai mult decât preot, e totodata supraom, gardian în Republica lui Platon si cavaler al Ordinului Asasinilor. Lacrimile unui politist sunt Graal … Politistul este, la fel ca Isus, pe drum, gata sa se jertfeasca … Sectia este biserica si puscaria – iad … Politistul lui Dumnezeu este Dumnezeu.
8. În încheiere, sa subliniez si niste puncte mai slabe ale cartii. Cartea este un fals thriller oniric, din care lipseste (aproape cu desavârsire) actiunea. Personajul Gicu este prea solipsist, aflam mai multe despre viata sa interioara decât despre In-der-Welt-Sein-ul sau. Gigu este un poet, incapabil sa creeze trama. Ar fi fost mai interesant ca actiunea sa fie desfasurata pe doua planuri, în asa fel încât Capitanul (un adevarat Mephisto) sa fie pus în valoare, deoarece este cel mai ofertant personaj. Daca n-ar exista triunghiul amoros Gigu-Lidia-Capitan, care ocupa numai 20% din „filmul“ cartii, am putea spune despre „Politistul lui Dumnezeu“, ce s-a spus despre capodopera lui Huysmans, ca este un „roman fara intriga“.