Nicolae Ecobescu (coordonator), România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece (vol. 3), Editura Cetatea de Scaun, 2013
Al treilea volum, la fel de monumental, la propriu şi la figurat, ca primele două, toate coordonate de excelentul diplomat, ambasadorul Nicolae Ecobescu, cuprinde noi mărturii – multe inedite – despre adevărul, neplăcut unora, enunţat în titlu. Pentru generaţia mea, care a trăit şi a participat uneori la acea renaştere a diplomaţiei româneşti, apariţia acestor volume corespunde, simbolic, unui veritabil atestat de existenţă în istoria zbuciumată a secolului XX. Sumarul bogat al cărţii şi Nota asupra ediţiei sunt traduse în franceză şi în engleză. Ar fi fost nimerit, cred, să fi apărut şi în limba rusă, ţinând cont de caracteristicile desprinderii dramatice a politicii noastre externe din chingile ocupaţiei şi controlului sovietic, reflectate în volum. Ambasadorul Ecobescu precizează: „Varietatea unghiurilor de abordare, opiniilor şi punctelor de vedere susţinute de autori, firească şi salutară deopotrivă, se află într-o relaţie de concordanţă cu diversitatea problemelor şi subiectelor care fac obiectul cercetării. Ceea ce reprezintă, cu toate acestea, un element unificator esenţial, rezidă în faptul că, privite laolaltă, şi într-o indispensabilă conjuncţie cu documentele de arhivă inserate în volum, ele atestă determinarea de care au dat dovadă liderii de la Bucureşti ai vremii în promovarea, fără nici o abatere, a politicii de independenţă, aşa cum a fost configurată în Declaraţia adoptată în aprilie 1964“.
Un popas, fie şi sumar, ne este sugerat chiar de titlurile capitolelor: Consolidarea independenţei faţă de Moscova – constanta politicii externe româneşti; China şi Iugoslavia – factori externi esenţiali de susţinere a politicii de independenţă a României; Tot mai aproape de Occident; Cooperare extinsă şi solidaritate cu ţările în curs de dezvoltare şi Anexe.
Merită să relevăm câteva dintre studiile ce caracterizează natura primului capitol: De la conformism la frondă: politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, de Mioara Anton; Relaţiile româno-sovietice la trei ani de la instaurarea regimului Ceauşescu, de Dan Cătănuş; Trecerea Rubiconului, 1971-1972, de istoricul american Larry Watts; Problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice, 1964-1989, de Vasile Buga; Ungaria şi campania de măsuri active împotriva României, de Larry Watts.
Ca orice ardelean, mă bucur că pot aprecia atitudinea obiectivă a istoricului american când studiază această chestiune care era şi pe atunci, cum este, din păcate, şi azi, deosebit de gravă şi controversată. În cele 20 de pagini (cu numeroase note de subsol), autorul examinează felul în care „Budapesta trece în avangardă“, prezentând distorsionat relaţiile României cu Pactul de la Varşovia. La fel, „Operaţiunile de sporire a prestigiului pentru guvernul Kádár“, prezentat, în mod abil şi eronat, ca un „dizident“ pro-occidental. Toate manevrele acestea ducând la „continuitatea strategiei antiromâneşti a Ungariei“.
Din capitolul dedicat relaţiilor cu China şi Iugoslavia se remarcă articolul lui Mihai Croitor referitor la Politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez (1965-1971), text care pune în evidenţă importanţa atitudinii ţării noastre în chestiunea respectivă, modul ei obiectiv şi constructiv de poziţionare în acel îndelungat război politic dus de URSS împotriva Chinei independente. O atitudine din nou benefică pentru climatul internaţional, amplificând prestigiul ţării noastre.
În capitolul dedicat medierilor româneşti este de remarcat studiul lui Vasile Buga: România şi conflictul americano-vietnamez, 1966-1975. La fel, cel semnat de ambasadorul Aurel Turbăceanu: Mărturii preţioase despre importanţa contribuţiei României la antamarea dialogului direct egipteano-israelian. Dar şi mai interesante sunt paginile semnate de marele diplomat şi om politic regretatul Ştefan Andrei despre Ceauşescu, mediator între Carrillo şi regele Juan Carlos. O seamă de dezvăluiri despre împăcarea istorică dintre cele două tabere duşmane, eveniment care explică evoluţia fericită a Spaniei democratice contemporane.
În încheierea acestui capitol, eminentul Larry Watts se ocupă de Discreditarea rolului de mediator al României, sabotarea parteneriatelor, subliniind că „Începând cu luna iunie a anului 1969, când preşedintele Richard Nixon şi-a anunţat vizita din luna august în România – prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă –, Moscova a montat o adevărată campanie «în forţă» de discreditare, la Washington, a independenţei României“. În acest scop, se pretindea că destinderea relaţiilor sovieto-americane era „ameninţată“ de România. Era continuarea unei perfidii extraordinare, specifică KGB-ului, avându-l campion pe ambasadorul Dobrânin la Washington. Se exploatau astfel şi unele prejudecăţi CIA, intoxicată cu ideea că acţiunile româneşti nu erau decât un „cal troian sovietic“ îndreptat împotriva intereselor americane. Dejucarea acestora şi vizita reuşită a lui Nixon la Bucureşti întărâtase astfel şi mai mult propaganda şi acţiunile sovietice împotriva României. Larry Watts vorbeşte, pe larg, în acelaşi articol, şi despre „Subminarea cooperării germano-române“, „Canibalizarea legăturilor franco-române“ şi altele asemenea.
Remarcabile sunt toate articolele din capitolul dedicat apropierii de Occident, care înfăţişează, printre altele, importanţa stabilirii relaţiilor diplomatice cu RF Germania în anul 1967 şi urmările lor benefice. La fel, vizitele preşedintelui României în Franţa, Anglia, Japonia, evenimente deosebit de atractive la lectură.
Din lipsă de spaţiu, trec peste capitolul relaţiilor cu ţările africane şi cele din America Latină.
În schimb, merită să relevăm câteva documente cuprinse în Anexe. Printre acestea: Memorandumul convorbirii dintre Ion Gheorghe Maurer şi Lyndon Johnson, Casa Albă, 26 iulie 1967; Stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Willy Brandt, staţiunea Eforie Nord, 5 august 1967; Nota de convorbire dintre Nicolae Ceauşescu şi Maurice Schumann, Bucureşti 30 ianuarie 1973; Stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Papa Paul al VI-lea, Vatican, 26 mai 1973.
În calitatea mea de greco-catolic, mă bucur că pot reproduce aici doar începutul acestei ample convorbiri. La ea a participat şi cardinalul Agostino Cesaroli, cel care m-a primit pe mine, în vara lui 1984, cu un mesaj special pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Şi acum, începutul convorbirii:
„Papa Paul: Excelenţă, rugăm cerul să binecuvânteze activitatea dv. pe care şi noi o urmărim cu mult interes şi-am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dv. de independenţă şi suveranitate pe care o duceţi cu atâta consecvenţă. Am urmărit, de asemenea, cu multă atenţie şi interes activitatea desfăşurată de reprezentanţii dv. la reuniunile pregătitoare ale Conferinţei pentru securitatea europeană şi pot să afirm că şi noi sprijinim întru totul principiile promovate de dv. în acest for. În această problemă noi dăm o mare preţuire contribuţiei dv. personale, dv. distingându-vă în mod deosebit ca un apărător de frunte al egalităţii popoarelor.
Nicolae Ceauşescu: Vă mulţumesc. Aş dori să transmit un salut din partea poporului meu. Sunt deosebit de bucuros că am avut posibilitatea să vă văd.
Papa Paul: Este prima dată când Excelenţa Voastră se află la Vatican, şi trebuie să vă spun că dăm o mare importanţă acestui lucru, întrucât nu dorim decât să avem relaţii bune, în deplină devoţiune şi respect.
Nicolae Ceauşescu: Sunt bucuros să pot spune că împărtăşesc pe deplin spiritul acesta de contacte şi noi ne pronunţăm pentru contacte largi. Apreciez că în condiţiile de astăzi aceasta constituie o necesitate pentru o convieţuire paşnică, pentru bunăstarea popoarelor“.
Pe la mijlocul convorbirii, care consemna majoritatea punctelor de vedere comune, Papa l-a anunţat pe conducătorul român că doreşte să-i înmâneze un document PRO MEMORIA. În textul respectiv, aflat în Arhiva secretă a MAE, putem citi acest final, rămas fără un răspuns favorabil până în 1990: „În împrejurările prezente, Sfântul Scaun consideră recunoaşterea legală a existenţei Bisericii Greco-catolice, în România, drept o exigenţă la care nu poate renunţa. De fapt, e vorba de a recunoaşte unei însemnate părţi a populaţiei libertăţile garantate de legile ţării: libertăţi acordate chiar şi grupurilor confesionale de o modestă entitate numerică. Recunoaşterea libertăţii de reorganizare a Bisericii Greco-catolice nu ar atrage după sine revendicări speciale sau pretenţii de indemnizaţie.
Episcopii români au cerut în repetate rânduri şi cer pentru ei şi pentru preoţii lor numai posibilitatea de a exercita propria misiune religioasă, iar pentru credincioşii lor aceea de a practica în mod liber şi public cultul părinţilor lor.
Sfântul Scaun nu poate să nu facă această cerere a sa.
26 mai 1973“
Cititorii interesaţi de politica externă românească din acele decenii pot găsi în rafturile marilor biblioteci cele patru volume apărute sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu“.