Ioan Pintea, Casa teslarului, Editura Cartea Româneasca, 2009
Ca multe alte segmente de nisa ale literaturii, poezia religioasa sau, horribile dictu, cea construita pe filon mistic nu-si mai gaseste astazi locul, între o transcendenta vadit goala si o umanitate abrutizata, bestializata ori macar hipermaterialista. Pornind de la o larga preconceptie, spiritualitatii îi trebuie acum, pentru a i se îngadui intrarea în marea literatura, macar o spoiala new-age, exotica si emancipata. Daca este vorba despre elementele mitologiei crestine, atunci ele e bine sa nu mearga pe liniile curate ale dogmei, ci sa vina în raspar cu ele, în buna fratie cu erezia, fiindca pietatea nu este si nu poate fi, prin ea însasi, literatura. Cu toate astea, în plina miscare mizerabilista si apocaliptica, în interiorul careia sunt exaltate categoriile ultranegative ale esteticului, poezia religioasa îsi cauta în continuare fagas. Cu certitudine, ea traduce un imperativ anistoric, dar cliseizat din pricina pletorei misticoide de joasa calitate: necesitatea unui opium spiritualist, care ar conferi un minimum de sens derivei existentiale.
Nu numai literaturile estice, în care înca se simte pulsând o puternica vena mistica, de veche constructie bizantin-orientala, sunt fragile în fata mareei religioase. De la Hölderlin, Novalis sau Rilke, la Paul Claudel, Georges Bernanos, François Mauriac, Julien Green sau Francis Jammes, sentimentul teist infuzeaza de la un capat la celalalt literatura occidentala. În tiparele autohtone, polimorfismul acestei lirici de factura mistica este punctat de importante nume: Al. Macedonski, „blasfemiatorul“ Arghezi, Blaga, fara a mai vorbi despre poetii declarat „ortodoxisti“, de Vasile Voiculescu, de Nichifor Crainic sau de mesianicul Aron Cotrus, iar mai aproape de zilele noastre, de „echinoxistii“ Ioan Alexandru si Adrian Popescu sau de Paul Aretzu. În virtutea acestei solide traditii, cu atât mai interesanta pare a fi predilectia unei anumite factiuni a poeziei „tinere“ fata de aceasta zona – salubra si riscanta – a literaturii. Doar din ultimele generatii poetice, mai dedate ca oricând insurgentelor de orice fel, se disting cel putin trei sau patru individualitati: Florin Catargiu, Sorin Lucaci sau Ioan Pintea. În cea mai mare parte a lor, ei sunt scriitori de formatie teologala, astfel încât e aproape cu neputinta a discerne unde sunt trasate demarcatia profesionala ori propensiunea spirituala si unde se paseste pe laxa frontiera a literaturii. Probabil ca tocmai în acest vag loc geometric sunt de identificat aporiile literaritatii unui text religios. Desigur, indicii de expresivitate ai simplei devotiuni versificate nu sunt si nu trebuie sa fie altii fata de – sa zicem – cei ai impietatii grosolane. Fie-mi îngaduit însa a crede ca e nevoie de geniu pentru a scrie astazi lirica religioasa notabila… E ca si cum, mutatis mutandis, ti-ai încerca puterile în a alcatui, cu aceeasi recuzita si aceiasi actori, o noua „Divina comedie“.
O astfel de lupta a lui Iacov poarta si Ioan Pintea în volumul de versuri „Casa teslarului“ (Cartea Româneasca, 2009): o data, o lupta cu reciclarea butaforiei mitologice crestine, a doua oara, cu inovarea sau, cel putin, insolitarea în materie discursiva. Astfel, majoritatea inserturilor de extractie religioasa se gasesc pe muchia ereziei ori macar pe cea a deviantei. Or, chiar aici este miza esentiala a volumului lui Ioan Pintea: edificat pe o sensibilitatea vadit „ortodoxista“, textul este împins cel mai adesea catre multiple niveluri de interpretare, care-l scot din potentialul marasm „fundamentalist“. Mai mult decât atât, esti curând tentat sa expediezi în plan secund mitemele crestine, sacrificându-le în favoarea lecturii în cheia unui… expresionism pagân.
Atâta câta este, privirea narcisiaca e sarcastica; atâta cât este, sentimentul religios nu e emfaza sau extroversie fatarnic-declamativa, ci luciditate. De aceea, poezia lui Ioan Pintea iese lesne din aureola pastelata a religiozitatii pentru a patrunde într-o sfera evident superioara, acolo unde individul îsi recunoaste si-si asuma constiinta tragica a celui izgonit din paradis în real. O mostra a demitizarii si a contactului real(ist) si tranzitiv cu microuniversul ecleziastic este acest text care se constituie în unul din punctele de tensiune ale volumului: „am vazut calugarite/ pe schiuri la piatra fântânele/ un contrast izbitor între alb si negru/ aveau fetele îmbujorate si mâinile umede si fierbinti/ precum concurentele aprige în fata unui mare/ si dificil campionat/ faceau slalom printre troiene/ o demonstratie pe bune a libertatii/ (…) pareau dintr-o data pasari exotice/ femei libere/ logodnice mirese adolescente/ miscarile lor aerobice/ salturile lor în aer/ aterizarile lor gratioase si tandre/ (…) mi-au readus în suflet toate legile fizicii/ si ca într-o ilustrata de craciun cu îngeri si norisori/ am întrezarit/ la capatul pârtiei/ pacatul sub forma stralucitoare a gravitatiei.// am vazut calugarite/ pe schiuri la piatra fântânele/ eram pe terasa de la atelierul de croitorie/ si le analizam cu voluptate de pasare rapitoare/ cum îsi spalau toate gesturile negre/ în oglinzile albe ale zapezii/ ca un corb urias întrebarea mea le-a rapit/ dintr-un foc libertatea/ cât îmi pare de rau acum ca n-am fost multumit de raspuns/ „schiem pâna la dornisoara la pensiune/ si ne întoarcem“„ („Calugarite pe schiuri sau seductia gravitatiei“).
Textele lui Ioan Pintea nu respira aerul tare al constientei sau inconstientei opresiuni religioase, nici nu leviteaza dezechilibrat deasupra focului Gheenelor închipuite: e, în „Casa teslarului“, o poezie infuzata de sentimentul unei certe apartenente spiritualiste (prea putin este vorba despre o entitate divina, „absoluta“), care uziteaza simbolurile pregnante ale mitologiei crestine, dar nu ca scop în sine, apologetic ori prozelitic, ci ca instrumente semice. În spiritul turbulent al iconoclasmului arghezian, scenariile poetice ale lui Ioan Pintea cauta ispita, o cultiva si par în final a i se sustrage, într-un conflict mereu reiterat. Între tentatia ascezei si legile corupte ale gravitatiei, o lume întreaga de posibilitati, carora ochiul atent le diseca cu voluptate detaliile. Abia când realul agaseaza ori maculeaza, Pintea îsi camufleaza identitatea ultragiata în discurs religios pur, frust, parasind registrul laicitatii tentate de transcendent pentru o psalmodiere curata sau pentru simpla „talmacire“ imnica. Este momentul în care se înregistreaza minimele valorice ale culegerii, acolo unde simtamântul religios scapa literaritatii, plonjând în lamento: „despre gloria pruncilor ucisi/ vorbeste plânsul rahelei/ despre gloria magilor/ despre gloria pastorilor/ vorbeste Fecioara Maria/ despre gloria Pruncului nascut/ ascultati Moartea si Învierea/ despre gloria îngerilor/ vorbesc eu cel ce scriu/ întru lauda lor/ auzi-ma Doamne“ („Imn“). Cum, în vremurile din urma, literatura noastra l-a vazut esuând într-un discurs asijderea pe ultimul ei insurgent, idiosincrazia fata de rugile versificate este de la sine înteleasa…
O cu totul alta este viziunea tesuta însa într-un poem ca „O rugaciune. Scara la cer“. Desi creste pe aceiasi piloni imnici, taietura versului tradeaza o tensiune de calibru superior, astfel ca ideea religioasa nu ajunge sa obnubileze esteticul: „cândva am vazut aerul lichefiat/ scurs pe nisip în pustiu. inorog./ un trasnet big bang rasturnat/ pe Tine te laud si Tie ma rog.“ Incizie fina în corpul flasc al unei religii care agonizeaza sub povara de import a materialismului, poezia de meditatie religioasa (si, pâna la urma, fara a face concesii, neoexpresionista) a lui Ioan Pintea poate fi una remarcabila. Cu conditia, bineînteles, a primatului esteticului în detrimentul eticului religios.