Aleksandar Stoicovici, Vineri, Bucuresti, Herg Benet, 2011, 94 p.
Era o zi frumoasa de primavara. Am intrat in librarie. Am urcat la etaj. Si cum vinerea cumpar câte o carte, am scos din raft culegerea lui Aleksandar Stoicovici. Am asteptat sapte zile pâna sa o citesc. A trebuit sa renunt la creion. Citatele fisate nu se alipeau intr-o lectura coerenta. Intelesesem ca poetul recurge la echivoc si ca efectul se datora densitati si contorsionarii imaginilor. Corpurile hibride suspendate, viscerele tâsnind, mixajul intre imanent si transcendent, aglomeratia de zgomote, lichefierea materiei, transfigurarea naturalului in artefact m-au ajutat sa observ ca scriitorul seamana cu un pictor suprarealist, asa cum primele volume ale lui Gellu Naum (de la „Drumetul incendiar“ la „Culoarul somnului“) intra in conexiune cu tablourile lui Victor Brauner.
De altfel, catre final, tânarul autor isi deconspira modelul de la care imprumuta strategiile de compozitie – Frida Kahlo – umbra seducatoare in câteva poeme de exceptie, cu ample developari livresti. Atrofierea anatomica si degenerarea suferintei fizice in schizofrenie devin resursele recurente intrebuintate de Aleksandar Stoicovici. Pictorita ajunge obiect de adoratie, o frustrare nedepasita. Sexualitatea fantasta, impartita intre violenta, delicatete si sfintenie, tinde sa anuleze imposibilitatea femininului de a procrea. Numai ca drama nu se solutioneaza, primind chiar o noua conotatie. Interferentele suprarealiste impiedica si masculinul sa se perpetueze, deoarece viata lui sta intre doua paranteze artistice – intre opera care l-a nascut si il va asasina si opera potentiala, niciodata materializata: „cineva mi-a facut un semn/ si m-am oprit brusc pe un scaun// Frida s-a uitat lung la mine m-a complimentat/ (mi-a spus ceva extraordinar de frumos, o combinatie de/ sânge si colibri/ pe care imi pare nespus de rau ca nu mi-o pot aminti)/ apoi a bagat mâna in cana cu lacate si a scos cu vârful degetelor/ lingurita de impartasanie// nu stiam nimic si ma mutam de pe un scaun pe altul/ când am ajuns pe ultimul scaun mi-am dat seama ca de fapt as putea foarte bine sa ma nasc/ asa ca am dezlegat pânza uda de spatarul scaunului/ (in intuneric auzeam doar tipatul/ ca un clopot tras in turla cerului)// e dimineata. dechid ochii/ ma ridic din pat si alerg inapoi spre primul scaun/ lânga mine/ Leda netezeste peretii oului cu palmele“ („Frida. Leda“, p. 76).
Ut pictura poesis
Textele selectionate pentru „Vineri“ il obliga pe cititor sa isi piarda reperele. Verticala, orizontala si diagonalele isi tradeaza inutilitatea. Gândirea geometrica se dezintegreaza. Se conserva insa concretetea limbajului. Tentatia realului isi mentine magnetismul constant. Aleksandar Stoicovici incruciseaza obiectele ca Salvador Dali, fara a uita sa ofere indicii de reconfigurare a cunoscutului. Inventia nu conduce la aberatii intraductibile, ci la fortarea capacitatilor de intelegere a lumii. Cadrul general, static, este inlocuit cu tentativa de a-l diviza in particule. Senzorialitatea vizuala dobândeste caracter narativ gratie acumularii de verbe. Autoreferentialitatea si structurile de tip mise en abime abunda. Fiecare linie, contur sau corp sfarâma oasele si muschii poetului-pictor.
Privirea se plimba haotic, straduindu-se, contra cronometru, sa retina cât mai multe detalii. Succesiunea perspectivelor recompune insusi procesul hermeneutic. Asociatiile aleatorii se subsumeaza viziunii apocaliptice, a universului in dezagregare: „peretii se incinta/ vopseaua icoanelor imi curge in par/ doi câini alearga printre sfinti/ si se ascund// deschid ochii –// inima se transforma intr-o cusca sub platosa de carne“ („incizie“, p. 6). Incendierea bisericii, distrugerea unui punct de reper, inseamna eliminarea sacrului si, in consecinta, atesta instabilitatea mentionata la inceput. Numirea detaliilor lasa impresia ca poetul ar strânge intr-un faras resturile neatinse inca de flacari. Versurile adapostesc ruine. Calitatea fundamentala intâlnita in „Vineri“ consta in revolta impotriva cenusii. Constiinta perisabilului este ultragiata de pagubele provocate de ura impotriva semenilor. Respectiva trasatura, provenita pe filiera Gellu Naum-Ion Caraion, il leaga foarte mult de Claudiu Komartin („Papusarul si alte insomnii“), care a recuperat o dimensiune desprinsa din anii 1939-1945. Conflagratia globala, trupele in mars, trupurile sfârtecate, abrutizarea combatantilor, viata mondena alienanta, vedetele epocii (precum solista britanica Vera Lynn) ajutau la identificarea referentului. In schimb, Aleksandar Stoicovici pare un intrus in contemporaneitate, percepând, cu intensitate nedisimulata, traumele de acum sapte decenii.
Lirismul sau depune marturie pentru o generatie nascuta prematur, imbatrânita in uter sau expirata din fasa, storcosita de vina colectiva a bunicilor. Resemnarea ajunge imposibil de lecuit, ca si cum cineva ar asista la inghitirea caselor de suvoaie. Dar mai grave sunt groaza de inconstienta participantilor la ostilitatile armate, disperarea provocata de existenta unei puteri oculte, care, pe calea undelor sonore, isi recruteaza slujitori fanatici. Toate acestea amintesc si de Mariana Marin („Un razboi de o suta de ani“): „astazi incepe cel de-al doilea razboi mondial/ saptamâni la rând s-au scurs tot felul de vopsele/ din aparatul de radio/ dar azi e sigur: razboiul incepe/ cautatorii de perle au parasit porturile/ si s-au intors acasa cu organele apretate// vocea Verei Lynn iese din gurile lor/ ca din patefoanele bine unse ale mortii/ e o muzica frumoasa. treizeci si trei de raniti/ se intâlnesc seara de seara intr-o camera de hotel/ isi lipsesc trupurile de pianul exploziv/ si se intorc in copilarie// (…) soldatii nu mai vad mai nimic din toate astea/ lacrimile pogorâte deasupra lor ca niste limbi de foc/ le-au umplut gurile“ („rinoceriada“, p. 8). Trimiterea transparenta la Eugène Ionesco si finalul antibiblic al poemului dau seama de instalarea domniei terorii si a crimei. Unul dintre teritoriile delimitate de Aleksandar Stoicovici actualizeaza traume incurabile.
Cobai
Cadavrele din gropile comune deranjeaza memoria comunitatii, regizând terapii de grup. Iar urmasii asculta neputinciosi propaganda despre eroism si progres. Parabola istoriei fictive, care isi schimba culoarea dupa interesele diversilor conducatori, semnaleaza mecanismele inselarii populatiei. Minciunile oficializate, promovate in manuale, preschimba orice mizerie in diamant. E aproape incredibil ca o persoana nascuta cu un an si jumatate inainte de Revolutie isi pune asemenea probleme. Ne obisnuisem ca tinerii sa nu se mai gândeasca la trecut. Autorul infirma regula, vorbind chiar cu ostentatie despre procesele de canonizare a evenimentelor si despre disparitia nevoii de mituri profane. Aici intâlnim si punctul extrem de vulnerabil in schelaria cartii. Poezia sociala de dupa 1990, tranzitiva, a atins apogeul la Petre Stoica, Marius Ianus, Ruxandra Novac si Elena Vladareanu. Reapropierea de sentimentele negative ale obstii nu stârneste reactiile scontate, pentru ca devoalarea cliseelor risca sa elaboreze, la rândul ei, stereotipii: „sunt deja ore bune de când vorbim/ sunt ore bune/ de când ne lingem resemnarile de pe epoleti/ incep sa cred ca nu vom termina niciodata// dar cui sa-ti dai tara ce ti-a ramas de trait/ cu cine sa te infratesti din sirul asta de oameni/ acum când mâinile lor/ sunt mai galbene ca niciodata/ când limbile le sunt fixate ca niste ace de ceas/ pe stanta curata a supunerii/ acum când copiii din care au crescut/ bâjbâie in somn dupa un sân otravit// cui sa-ti dai putina rabdare/ când moartea e cel mai bun pret pe care-l poti scoate/ când din revolte se revarsa râuri de lapte/ peste corpurile inerte// reactiile lor nu sunt totusi foarte convingatoare/ privim cu detasare un spectacol gratuit in care/ ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi/ pentru a vedea clar viitorul stralucit/ ce ne asteapta“ („manifest“, p. 29).
Dincolo de ratacirile anterioare, interesul dominant se indreapta asupra descoperirii unui spatiu care sa compenseze lipsurile acutizate. Salvarea nu-si gaseste fundamentele in religia institutionalizata. Constatam aceasta dereglare de la inceputul volumului. Harul preotesc piere, ritualurile se stâlcesc, obiectele de cult capata rolul de jucarii, iar credinciosii, asemenea militarilor manevrati, se strâng la slujba ca oile mânate de latratul câinilor. Permanenta utilizare a sinesteziilor auditiv-cromatice scoate in relief absenta discernamântului. Acum, Aleksandar Stoicovici alege instrumentele potrivite in sanctionarea disfunctiei. Intretinerea habotniciei prin mesaje subliminale produce hoarde agresive, menite sa arunce in moloz valorile si sa se inchine kitschului demonic: „Sunt o gramada de babe dispuse sa dea Cina cea de Taina/ jos din stergar/ pentru o copie Guernica/ incretita si pixelata/ dar care se vede ireprosabil la distanta// (…) Dimineata/ popa taie prescura si se intreaba daca s-o fi preschimbat apa/ aia mici trag lantul cadelnitei la bicicleta/ lungesc spitele de grâu// Intr-un vis se facea ca in fata altarului in loc de icoana/ statea un fier de calcat/ veneau credinciosii si când sa puna buzele fierul se incinta brusc“ („Sapânta blues“, p. 38).
In ansamblu, „Vineri“ militeaza impotriva lipsei de spirit critic, a cobailor benevoli, a decerebrarii in masa. Totodata, Aleksandar Stoicovici ataca necrutator chestiunea raspunderii in fata nasterii omenirii si a civilizatiei. Obiectivele propuse si mijloacele folosite il obliga sa confirme acest volum cu o carte si mai importanta.