Saptamâna trecuta, la Facultatea de teologie Romano-Catolica din Bucuresti, a avut loc o conferinta intitulata, general, „Ratiunile credintei“, la care au vorbit profesorii Daniel Barbu – cu un eseu despre „Secularizare, separare, subsidiaritate: transformarile proiectului european“ – si Pr. Prof. dr. Wilhelm Danca – sustinând o prezentare despre „Omul european în fata lui Cristos“. Aceste conferinte ne dau ocazia sa reflecam din nou asupra relatiei dintre Europa si crestinism, dar în niste termeni noi, fata de aceia pe care îi foloseam pâna acum.
Transformarile
proiectului european
Conferinta profesorului Daniel Barbu a plecat de la o afirmatie, si nu de la o întrebare: da, nu numai Europa, ci si Uniunea Europeana are radacini catolice foarte clare, ce se pot sesiza daca facem un excurs în biografiile celor trei lideri ai creatiei europene – Robert Schuman, Alcide de Gasperi si Konrad Adenauer; toti trei au fost catolici practicanti si s-au lasat influentati de gândirea sociala a papei Leon al XIII, mai ales de cea propusa în enciclica Rerum Novarum. Datorita educatiei catolice îsi formasera o parere optimista despre natura umana si despre posibilitatea de a gasi niste oameni virtuosi care sa fie capabili sa guverneze acest proiect comun numit mai târziu UE.
Profesorul Daniel Barbu a insistat pe deosebirile dintre modul de a gândi politicul al fondatorilor UE si cel al fondatorilor SUA. Gândirea catolica considera ca persoana umana este orientata catre bine si atrasa în mod natural de el (cel mai probabil, datorat preluarii de catre Sf. Toma a elementelor din Etica Nicomahica aristotelica), în consecinta, ea propune o guvernare facuta de catre cei virtuosi (probabil o alta preluare a lui Aristotel), si nu una de tip democratic. În opozitie, gândirea protestanta a parintilor fondatori ai SUA vede omul ca pe o fiinta cazuta, o fiinta marcata profund de pacatul originar si pentru care binele nu (mai) este în firescul sau. Ca urmare a acestei conceptii despre ce este omul, proiectul politic propune un regim democrat, un regim care evita cumularea puterii, datorita credintei ca nu se vor gasi prea usor oameni suficient de virtuosi pentru a lucra în favoarea binelui comun. Asadar, gândirea protestanta construieste un sistem care sa evite raul, deoarece crede ca omul este înclinat catre coruptie, în timp ce gândirea catolica propune un sistem care cauta binele, pentru ca priveste persoana umana ca fiind în esenta sa buna. Din aceasta diferenta de conceptie reies si diferentele între sistemele politice american si european.
Pe lânga elementele care tin de genealogia proiectului european, profesorul Barbu subliniaza si câteva aspectele formale de asemanare între Uniunea Europeana si Biserica Catolica. Ambele au parinti spirituali pe care si-i proclama ca atare ca parinti spirituali. Ambele au un Magisteriu, care produce documente despre ce este filosofia oficial acceptata. Ambele au o anumita traditie pe care îsi propun sa o promoveze. Plecând de la conferinta aceasta, putem sa ne întrebam câteva lucruri: nu cumva Uniunea Europeana face concurenta Bisericii Catolice? Încercând sa reglementeze viata si gândirea cetateanului în cât mai multe dintre aspectele ei, nu cumva UE, de la un simplu proiect economic, a crescut acum într-unul politic si vrea sa se extinda si ca unul cultural, care propune o gândire unitara asupra mai multor fenomene?
Catolicismul a fost, de-a lungul istoriei, foarte critic cu multe proiecte politice, cu comunismul, cu nazismul, cu liberalismul, cu democratia, cu republica, dar nu si cu proiectul european, care a fost întâmpinat cu entuziasm. Poate nu ar fi cazul sa ne grabim sa îl îmbracam pe Iisus cu un steag UE, având „rezeve de tip eshatologic“, dupa experesia lui J.B. Metz fata de orice forma de guvernare politica. Acest lucru nu înseamna, evident, sa refuzam proiectul european, mai ales ca pentru noi, românii, UE reprezinta un factor de civilizatie, pe care nu putem sa îl fentam asa usor cum facem cu proprii compatriotii. Dar, pentru ca suntem cetateni cu drepturi si responsabilitati depline în UE, ar fi de dorit ca fiecare dintre noi sa ne preocupam nu doar de politica locala, de care oricum ne-am plictisit, ci si de a raspunde la o întrebare esentiala: care ar fi cel mai bun mod de a ne guverna împreuna, ca europeni? Filosofia politica clasica are doua maniere de a trata problema guvernarii: prima este influentata de modul antic de a gândi politicul, ce se întreba cum arata cetatea ideala, care este cea mai buna forma de guvernamânt si care ar fi virtutile omului politic si ale cetateanului. Cea de-a doua forma se întreaba cum putem evita raul? Cum putem gândi un sistem în care raul sa fie cât mai greu de facut? Care este cel mai putin rau sistem posibil? Acest tip de a pune problema s-a dezvoltat foarte mult dupa experienta totalitarismelor. Primul mod de-a pune problema pune accentul pe constructie, cel de-al doilea pune accentul pe critica. La limita, nici un regim nu este posibil fara ambele elemente, dar conteaza foarte mult proportia fiecaruia în distilarea unui regim politic.
Omul european în fata lui Cristos
Profesorul Wilhelm Danca, tocmai parca pentru a veni sa ilustreze teza profesorului Barbu despre optimismul catolic, a dat un exemplu despre cum putem veni în întâmpinarea lumii moderne, deschisi fiind si afirmând identitatea catolica cu tarie, delimitând foarte clar punctele nenegociabile din doctrina catolica si pastrându-ne, în rest, deschiderea catre alte culturi si interpretari. Parintele Danca a vorbit si despre nevoia unei noi evanghelizari, o evanghelizare pentru cei care nu cunosc crestinismul, una pentru cei ce îl cunosc, dar nu îl aplica, pentru ca nu îi convinge, si o evanghelizare intensiva, daca vreti, pentru cei ce traiesc viata în biserica.
În timp ce îl ascultam pe parintele Danca ma gândeam ca Franta sau Italia se confruntau deja cu o astfel de problema a decrestinarii undeva prin anii ’40. De fapt, razboiul a oferit ocazia observarii acestui fenomen si apoi a dat nastere unor încercari de evanghelizare. Consider ca aceasta comparatie cu Franta anilor ’40 se poate sustine, nu doar datorita faptului ca România este în urma a orice, cu aproximativ 50 de ani, de unde si o întârziere a fenomenului secularizarii, ci si datorita faptului ca România, pâna de curând, nu a fost obligata sa faca fata în mod direct curentelor de gândire mai noi, care bântuie Europa de ceva vreme. Venind la urma, am putea învata ceva din experienta franceza (din aceasta experienta ar putea avea de învatat si ortodocsii, nu doar catolicii, vorba aceea, Cine are urechi de auzit…). Vazând o societate decrestinata (aici o parte consistenta din vina o poarta Revolutia Franceza, si ceea ce i-a urmat), Biserica Catolica din Franta a constientizat ca este de datoria ei sa faca ceva. Primii lipsiti de educatie crestina erau muncitorii francezi, prinsi, de altfel, foarte usor în mrejele Partidului Comunist Francez.
Pentru a lega orice forma de conversatie cu necredinciosii, trebuia plecat de la un punct comun; punctul comun pe care l-au ales francezii a fost solidaritatea dintre muncitori, dublata de spiritul de sacrificiu ce li se cere în fata greutatilor vietii. Mai departe, catolicii au încercat sa le arate ca, de fapt, aceste atitudini sunt fundamental crestine. Însa Bisericii Catolice i-a fost frica de propriu sau imperialism si s-a oprit din evanghelizare, încercând doar sa fie împreuna cu acei oameni si sa le arate ca nu îi condamna pentru faptul de a gândi diferit. Astfel, proiectul francez de evanghelizare de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost înlocuit usor-usor de un proiect de trai în comun, în conditiile în care vecinii împartasesc viziuni diferite despre sensul omului si existenta sau nonexistenta lui Dumnezeu. Numarul de valori nenegociabile a scazut vazând cu ochii si, în loc ca societatea sa fie adaptata la crestinism, crestinismul s-a adaptat la societatea în care traia, împrumutându-i valorile. Într-un fel, pentru occident ca întreg, batalia este pierduta, si singurul lucru pe care putem sa îl facem este sa veghem, astfel încât noi sa nu devenim la rândul nostru victimele iubirii de frati, adica sa nu ne convertim, din iubire de relativisti, la relativism.
În final, s-ar putea ca radacinile si modelul crestin al Europei sa se întoarca împotriva ei, ca orice încercare de a implementa crestinismul în plan politic sau ca orice încercare de secularizare. n
Autor: ANA PETRACHEApărut în nr. 398