„Lars von Trier este un regizor rau. El intâi iti violeaza sufletul, iti violenteaza puternic retina, ca in final sa-ti vorbeasca de dragoste.“ Asa e, Lars, esti un baiat rau, i-ai violat sufletul Cristinei Zaharia de la port.ro; la una ca asta nu ma asteptam din partea dumitale, zau!
Ce altceva mai face von Trier in „Nymphomaniac: Volume 1“, in afara de violuri cardiace si agresiuni oculare? „Ne obliga si pe noi sa ne intrebam daca suntem intr-adevar atât de corecti, egali, monotoni si imblânziti precum ne pretindem a fi. Povestea lui Joe cea care intretine relatii sexuale cu 10 barbati pe zi este grotesca si dezgustatoare pentru oricine se considera a fi un om respectabil. Nu e nimic nobil, nici macar decent, in insiruirea de episoade pline de continut grafic explicit si moralitate indoielnica in ochii celor care duc o viata cum se cade, redusa la absurdul de a fi cine vor ceilalti. (…) Asocierile dintre intâmplarile crude din viata lui Joe cu natura, stiinta si arta sunt dovada unei imaginatii uluitoare. Imaginea frunzisului bogat al frasinului sau a unei lacrimi care curge nu pe obraz, ci pe picior, sunt atât de puternice, incât nici nu iti mai pasa de scenele de sex explicit. Detaliile sunt coplesitoare – un deget care tremura atunci când mângâie un obraz, o buza subtiata, un ochi inlacrimat, un gât incordat, o soseta cazuta pe picior, un pantof, o frunza… mici indicatii de cod care compun adevarata poezie a acestui tobogan de senzatii puternice.
Emotia creata de acest film este atent controlata. Esti dus de mâna, tu, omul imblânzit si ascultator, de catre aceasta forta a naturii supusa doar de dorinta plenara. Prin satisfactia ei carnala tu esti satisfacut intelectual, tocmai pentru ca miza nu este una erotica, ci cerebrala.“
Tragând linie, din textul Alinei Epingeac de pe yorick.ro aflam ca: nici noi nu suntem imblânziti si monotoni, cum pretindem a fi; daca episoadele nu ne apar ca fiind de o moralitate indoielnica, nu ducem o viata comme il faut; e nevoie de imaginea frunzisului ca sa nu ne mai pese de scenele de sex, iar orgasmele lui Joe din film ne satisfac si pe noi, doar ca nu trupeste, ci din punct de vedere intelectual. Tot e ceva, deja suntem mai câstigati.
Dar sa vorbim un pic si despre eroina interpretata de Charlotte Gainsbourg. N-o fi având si ea un trecut? Ba da, are. Sa-i dam cuvântul Iulianei Iustina Stanculescu de la Liternet.ro: „Totul porneste de la spatele cu care ignora mama copilul si jocul Solitaire. Ascultati putin: Solitaire! O mama care-si neglijeaza in mod repetat copilul (in situatia filmului pentru un joc de una singura) transmite un mesaj clar, concret si tangibil copilului sau si tuturor celorlalti care vor aparea, pasager sau mai constant, in viata acestuia: Nu esti o fiinta buna! Nu meriti dragostea mea! Nu stau cu tine, pentru ca am ceva (si mai ales ce!) mai bun de facut! N-ai valoare! N-AI VALOARE!
Si aceasta lipsa de valoare, foarte dificil a fi compensata de celalalt parinte, conduce la scaderea drastica a stimei de sine pâna la „uciderea“ subiectului. Omul existând inca in lume, devine obiect si se depersonalizeaza. Pierde incet si sigur, din instinctele de aparare. Pierde emotia, empatia si se indeparteaza de viu. Incepe sa insemne nimic pentru sine si face orice pentru a-i convinge pe ceilalti ca este nimic. In cel mai bun caz, face orice pentru a-i convinge ca este un om rau, adica pentru a-i justifica mamei atitudinea. Un subiect rau. Un obiect bun, gata sa fie folosit de toti.
Am avut mereu convingerea ca cineva din apropierea scenaristului (de data asta tot Lars von Trier) are boala transpusa in poveste. Pare incredibil de reala. Aceste mici detalii pe care nu oricine le-ar surprinde dau greutatea veridica filmului. Nivelele ridicate de energie specifice episoadelor maniacale nu pot fi sustinute de nimic: ca asa a venit personajului. Tulburarea are radacini serioase si vechi. Din acest motiv filmul poate consterna pe alocuri si te face sa te intrebi daca poate fi adevarat ca o femeie poate avea nevoie de 7-8 barbati pe zi. Sau ca se poate angaja intr-un carusel sexual timp de o calatorie cu trenul pentru o punga de bomboane colorate. Atât de crunta este trauma. Si boala. Atât de mare este dorinta de autodistrugere, dar, pe de alta parte, atât de mare (paradoxal!!!) este dorinta de supravietuire. Punga de bomboane ca expresie a valorii minime pe care persoana inca o are.“
Toate aceste interpretari (culmea, ale aceluiasi film) sunt dovada faptului ca se poate, intr-adevar, scrie orice despre orice. Hârtia tipografica rezista la orice agresiune, iar online-ul e inca si mai permisiv. Putem insira trasnaie dupa trasnaie, iar apoi ne putem rasfata cu o punga intreaga de bomboane, daca vrem: zica cine ce-o zice, autori ne cheama!
Mai multa precautie ar fi fost, desigur, indicata de data aceasta, dat fiind ca e totusi vorba de un cineast care provoaca si atunci când stranuta. Dincolo de poezie sau de psihoterapie (dar si de afise sau de trailere, deci de marketing), cu bucuria unui copil care strica o jucarie, von Trier nu face altceva decât sa isi continue opera sistematica de demistificare. De data aceasta, victima ii cade iubirea, iar unealta cu care alege sa o rupa in bucati e sexul. Si, din pricina faptului ca acesta, desi nu s-ar zice, e inca un subiect tabu, rezultatul (care ar fi pierdut foarte putin daca ar fi fost o piesa de teatru radiofonic sau un roman) e o comedie, una cu mult mai reusita decât „Seful sefilor“, glumita anticorporatista a lui von Trier din 2006. Sigur, cineastul danez citeaza copios din propria lui filmografie (de asemenea, nu se poate abtine sa filmeze un muribund intr-un pat plin de fecale), dar filmul ramâne, in linii mari, o comedie, si in acelasi timp, o piatra aruncata in balta de un fals nebun.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 455