Petru Poanta, Clujul interbelic – Anatomia unui miracol, Editura Eikon, 2013
Înca din primavara anului 1953, când am fost numit secretar al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, fiind nevoie acolo de un tânar român printre batrânii prozatori maghiari (fostii muncitori ilegalisti Nagy István, Asztalos István si Horvath István), am început sa primesc carti cu dedicatie de la colegii mei de literatura. Fireste, mai întâi de la cei din generatia mea, clujenii A.E. Baconsky, Aurel Rau, Mircea Zaciu, Aurel Gurghianu, Dumitru Micu, Victor Felea, împreuna cu care lucrasem în redactia „Almanahului literar“, prima revista româneasca din Ardealul eliberat dupa Dictatul de la Viena si sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. În limba maghiara existau mai multe. Au venit, salvator, de la Bucuresti, Miron Radu Paraschivescu, urmat de Geo Dumitrescu, pentru a pregati astfel viitoarea revista „Steaua“, care apare si în prezent.
Dar din aceeasi perioada am primit carti cu dedicatie de la marii scriitori ai Clujului de atunci: Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga si Emil Isac. Volumele primilor doi însemnau o tentatie a „fructului oprit“, ei fiind eliminati de la Academie si din viata literara, începând din 1948, când de istoria si cultura României se ocupau Mihai Roller, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu si Miron Constantinescu. Am evocat, de multe ori (recent si prin volumul „Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad din primavara pâna în toamna“), relatiile mele speciale cu acesti ilustri scriitori clujeni.
La dedicatiile lor s-au adaugat apoi altele, sute sau chiar mii, de la G. Calinescu pâna la Nicolae Labis, ca sa pomenesc doar aceste doua vârste extreme ale genialitatii românesti, stinse prea devreme.
Aproape toate aceste volume cu dedicatii le-am daruit unor mari biblioteci din Bucuresti, Cluj, Alba Iulia, Blaj si din Panade, satul natal al lui Timotei Cipariu, în umbra luminoasa a caruia am pornit si eu pe drumul dificil si sinuos al literaturii.
În periplul ardelean din toamna lui 2013, la Cluj-Napoca, la Alba Iulia (unde am participat la Congresul anual al Spiritualitatii Românesti, si unde am fost distins cu titlul de „Doctor Honoris causa“ al Universitatii „1 Decembrie 1918“) ca si la Blaj, „Mica Roma“ eminesciana (de unde am trimis în 1947 poezia cu care am debutat în revista elevilor din Alba Iulia, „Gând tineresc“), am primit o seama de noi volume cu dedicatii.
Ca întotdeauna, le-am citit cu atentie si bucurie pe toate, gândindu-ma sa le semnalez aparitia, comentându-le, cum o fac de vreo câtiva ani în rubrica traditionala „Cartile prietenilor mei“ din revista „Acasa“. Pâna în primavara, când apare un nou numar al periodicului cultural (subventionat de Consiliul judetean Alba), cu care întâmpinam de fiecare data Festivalul International Lucian Blaga, m-am gândit sa propun aceasta noua rubrica unei prestigioase reviste saptamânale, „Cultura“, condusa de Augustin Buzura, un alt nume stralucit al Ardealului de altadata si al întregii tari de azi. Propunere facuta spiritului cultivat si condeiului activ al doamnei Angela Martin. Sper sa nu dezamageasca prea tare cititorii exigenti ai „Culturii“ aceste lecturi si însemnari subiective, care pot fi socotite si drept omagii din partea unui batrân ardelean (mutat în Bucuresti în urma cu 60 de ani) acum, când se pregateste, daca îl va îngadui Cel de Sus, sa treaca pragul celor 85, cum o va face luându-se de mâna cu poetul Ion Horea si cu distinsii critici si istorici literari, universitarii Ion Dodu Balan si Ion Vlad. Adica, vorba lui Mihai Beniuc, „Aicea printre ardeleni ma simt acasa“, dar nu numai printre ei, cum ar vrea sa spuna, zi de zi, deformat si abuziv, postul de televiziune „Transilvania“, nu stiu de cine platit sa ne falsifice istoria.
Asadar, cu aceste gânduri sa trecem la numele unor scriitori si la titlurile unor volume recent semnate de ei.
Petru Poanta: Clujul interbelic
Avem în fata ultima carte a unuia dintre cei mai prestigiosi critici si istorici literari clujeni, careia i-a dat bunul de tipar de pe patul de spital, unde a închis ochii pentru totdeauna, în urma unei neiertatoare boli.
Autor al mai multor volume dedicate cu precadere poetilor si poeziei, Petru Poanta s-a afirmat ca unul dintre reprezentantii revistei „Echinox“ (a se vedea volumul „Efectul Echinox sau despre echilibru“), dar, în ultimii ani de viata, în plan literar si al activitatii culturale si civice, activitatea sa a fost în legatura nemijlocita cu viata spirituala a Clujului, care l-a adoptat cu caldura pe tânarul nascut la 7 aprilie 1947, în Cerisorul Hunedoarei, sosit aici sa-si desavârseasca studiile universitare, sa-si întemeieze familia, casatorindu-se cu alt spirit stralucit al literelor clujene, Irina Petras.
Între 2006 si 2011, a publicat trei carti remarcabile, unite prin aceeasi tema: „Clujul meu, oameni si locuri“; „Clujul meu, anii saptezeci“; „Clujul meu, radiografii“.
La timpul lor, le-am primit si citit pe toate, cu sentimentul ca descopar un prea putin cunoscut de mine clujean între anii 1948-1955, cum mi se întâmplase si la lectura volumului al treilea al romanului „Aripile demonului“ de Mircea Tomus.
Deschizând ultima carte a lui Petru Poanta, observam ca originala sa coperta este semnata de fiica sa talentata, Laura, si ca manuscrisul reprodus apartine lui Lucian Blaga, începând astfel: „Lumina a crescut enorm la Cluj. E ger, dar primavara pândeste“.
Reproduc mai jos si cuvântul introductiv al autorului, care ne apare acum ca un veritabil text testamentar:
„Ezitând între eseu si studiu de istorie culturala, cartea aceasta vrea sa fie în primul rînd un manifest. Ea descrie, poate putin idealizat, formele prin care românii au reusit sa concretizeze într-un timp foarte scurt un proiect consistent de civilizatie si cultura. Avem de-a face cu primul model, din istoria lor, al formelor cu fond; cu un esantion în care imitatia este creatoare. Cînd îl preia administratia româneasca, în 1918, Clujul are o remarcabila textura urbanistica si o comunitate aflata în momentul ei de euforie crepusculara. Oras al aristocratiei maghiare si conectat la civilizatia central-europeana, el pare acum inaccesibil ocicarui alt mod de administrare si intruziunii unor mentalitati straine. Românii nu vor avea, însa, comportamentul acreditat istoric al conchistadorilor. Ei transforma Clujul într-un model al democratiei de tip occidental, legiferînd structura lui cosmopolita si încercînd sa armonizeze diferentele, etnice sau de orice alta natura.
Astfel se naste o lume doldora de idei, atît teoretice cît si practice, si asta mai ales în mediile universitare (în mod special în cel medical).
Acest volum e primul dintr-un triptic. Va fi urmat de «Viata cotidiana în Clujul interbelic» si de un «Dictionar de personalitati».“
Un vis frumos, inspirat de o speranta de viata, întrerupta brutal la 7 septembrie 2013.
Înainte de a ma opri la câteva frânturi ale acestui admirabil excurs istoric, tin sa remarc vastul tablou (selectiv) al „Bibliografiei“, care cuprinde 60 de titluri, dar mai cu seama numeroasele si emotionantele fotografii, începând cu intrarea armatei române în Cluj, la 24 decembrie 1918.
Stilul sobru, dar sensibil si colorat, al autorului capteaza interesul si placerea cititorului de la bun început. Astfel, citim despre „Amurgul imperiului“:
„În perioada interbelica, Clujul se afla într-o situatie paradoxala: el devine un fel de miracol al învatamîntului, culturii si civilizatiei românesti, avînd o populatie majoritar ungureasca. Pîna la Unirea din 1918, dintre marile orase din Transilvania fusese cel mai putin accesibil românilor. Într-un numar cît de cît semnificativ, acestia nu sînt acceptati intra muros decît în secolul al XIX-lea, însa cu drepturi limitate si cu extrem de putine sanse de emancipare. Au regimul unei minoritati abia tolerate. Învatamîntul liceal si universitar nu-i accesibil decît în limba maghiara, iar accesul în functiile publice e posibil, eventual, cu pretul deznationalizarii. De altfel, secolul XX începe cu un agresiv proces de maghiarizare, respectiv de intimidare programata a intelectualitatii. E interesant ca intervalul acesta al cresterii intolerantei fata de revendicarile românilor coincide cu acela al unei uimitoare dezvoltari urbanistice a orasului. Înaintea prabusirii, imperiul îsi exhiba aici o stranie vitalitate crepusculara. În mod paradoxal, el sfîrseste la Cluj într-o apoteoza edilitara. E o scenografie monumentala a sfîrsitului, lasînd impresia mai degraba a renasterii decît a extinctiei. Începînd de prin 1890 pîna prin 1910, se construiesc cele mai spectaculoase edificii care transforma Clujul înr-o bijuterie a coroanei imperiale. Bine conservate pîna astazi, ele confera orasului atmosfera si stilistica arhitecturala proprie Europei centrale de la sfîrsitul secolului XIX.“
Trecând la adeverirea afirmatiilor prin numeroase exemple si cifre, aflam ca pâna la Marea Unire Clujul era o asezare destul de modesta ca numar de locuitori, având aceasta structura demografica în 1910: 41.658 maghiari, 10.005 români, 6.546 evrei, 1.571 germani, 1.020 altii. În total 60.800.
Printr-o evolutie naturala si democratica, acest tablou demografic arata astfel în 1938:
47.200 români, 46.200 maghiari.
Prin documentatia sa amanuntita, Petru Poanta se opreste asupra istoriei mai îndelungate a pregatirii Unirii din 1918, prin institutiile culturale românesti, tolerate de autoritatile austro-ungare, cum erau „Societatile de lectura“ ca si celebra „Astra“, implicata în dezvoltarea învatamântului, a bibliotecilor populare, a publicatiilor de toate genurile, prin initierea de conferinte si sezatori literare, toate conducând la dezvoltarea constiintei sociale si nationale a românilor, la „Memoradum“-ul din 1894 si la dramaticul proces de la Cluj a memorandistilor.
Din capitolul „Euforia începutului“, aflam faptul ca, imediat dupa 1918, Clujul neavând suficient de multi specialisti, s-a manifestat un admirabil pionierat, venind din alte parti profesori, cercetatori, scriitori, artisti.
„Si astfel rasar una dupa alta institutiile care vor asigura ireversibil esenta româneasca a Clujului: Universitatea cu patru facultati (Litere si Filosofie, Medicina, Drept, Stiinte), 1919; Academia de Agricultura, 1919; Academia de Înalte Studii Comerciale si Industriale; Academia de Muzica si Arta Dramatica, 1920; Teatrul National, 1919; Opera Româna, 1919; Episcopia Ortodoxa a Vadului, Feleacului si Clujului, 1919; Scoala de Arte Frumoase, 1925; Academia Teologica Ortodoxa, 1926. Se înfiinteaza apoi institutele cu diverse specializari (istorie, speologie, psihologie, medicina, stiinta, agronomie, Muzeul Literaturii Române), Gradina si Muzeul Botanic, Muzeul Etnografic al Transilvaniei si Parcul Etnografic Horia, Muzeul de Antichitati cu colectia de arta «Virgil Cioflec». Învatamântul preuniversitar se gaseste si el într-o crestere explosiva, dupa cum o vivacitate exuberanta o au publicatiile pe diferite specialitati si presa în general.)“
Ample si convingatoare sunt si capitolele „Geografia orasului“, „Dinamismul economiei“, „Modulul administrativ“, si mai ales „Universitatea“.
Institutia port-drapel a spiritualitatii nationale, Universitatea Daciei Superioare lua fiinta prin hotarârea Consiliului Dirigent de a forma o comisie independenta, cu 20 de personalitati: 12 profesori universitari de la universitatile existente în tara si 8 ardeleni. Presedintele Comisiei era Sextil Puscariu iar membri: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Petre Poni, Gh. Titeica, Emil Teodorescu, M. Cantacuzino, St. Longinescu, I. Teodorescu, M. Manicatide, Gh. Marinescu si Juvara. Ardelenii erau: Vasile Goldis, Ioan Lupas, Onisifor Ghibu, Al. Borza, Emil Hatieganu, Petre Porutiu, Iuliu Moldovan si Iuliu Hatieganu. Observ cu bucurie ca mai multe nume dintre ardeleni se formasera si afirmasera la scolile din Blaj, cum era cazul lui Alexandru Borza, cel care îmbogateste cea mai veche gradina botanica scolara din lume, ca apoi sa o întemeieze pe cea neîntrecuta pâna azi de la Cluj.
Multe si emotionante sunt, la acest capitol, evocarile si documentele care vorbesc despre prezenta în viata universitara clujeana a unor personalitati exemplare, ca Sextil Puscariu (sprijinitorul de la bun început al lui Lucian Blaga), Gh. Bogdan Duica (adversarul încapatânat al marelui poet si filosof), Octavian Goga (pentru putina vreme), D.D. Rosca, Ion Breazu, Constantin Daicoviciu si toti ceilalti, care au îmbogatit viata literara si artistica a noii capitale intelectuale a Transilvaniei. Asa s-au nascut si afirmat diversele sale „scoli“, printre care cea mai cunoscuta avea sa fie cea de medicina, cu celebrii sai maestri Iuliu Hatieganu, Ion Goia si Victor Papilian, scriitorul eminent, cu un urmas, în linia aceasta, colegul si prietenul nostru de azi Augustin Buzura.
Regret ca nu am spatiu mai mult pentru a poposi si la alte capitole importante ale cartii lui Petru Poanta, asupra „lumii literare“ de dinainte si de dupa 1918, în care sunt amintiti E. Daian, G. Cosbuc, Octavian Goga, Emil Isac, Petre Dulfu, Ion Agârbiceanu, Al. Ciura, Aron Cotrus, ultimii trei formati tot la Blaj, unde am avut si eu norocul sa-mi fac studiile liceale, ca sa ajung apoi, în 1948, în Clujul ravasit de unele legi draconice si nedrepte ale perioadei staliniste.
Ma simt dator, asadar, sa elogiez înca o data eforturile supraomenesti ale lui Petru Poanta de a ne lasa mostenire o carte esentiala, plina de farmecul adevarului.