Sari la conținut
Autor: ALEX CIOROGAR
Apărut în nr. 410

Pe dubla frecventa

    Radu Nitescu, „gringo“, casa de pariuri literare, Bucuresti, 2012

     

    Poezia, ca poetii, e din ce în ce mai tânara. Putem spune ca poezia româna contemporana „sufera“, în ultimii ani, un proces sau o „operatie“ estetica de (re)întinerire. Fenomenul nu e, nici pe departe, unul nou, ba e chiar ciclic. Sa ne aducem aminte doar de un asemenea episod faimos, cel al perioadei anilor ’50 – ’60, când, cu gesturi total neceremonioase, tineretul urca pe scena cultural-artistica a lumii si nu numai – protestele si miscarile contestatare având ratiuni dintre cele mai diverse: politice, economice, ecologice, rasiale, educationale etc. – solidaritatea acestor revolutionari ori contraculturali constituind trasatura (poate) cea mai relevanta a „epocii“.
    Casa de pariuri literare publica, în urma cu câteva luni (2012), o placheta de versuri (seria Poezie, colectia Opera Prima) semnata Radu Nitescu. Proaspatul absolvent al Colegiului National „Sf. Sava“ debuteaza, iata, cu un volum („gringo“) însa nu înainte de a-si prezenta poeziile în cadrul unor concursuri si festivaluri de poezie unde si câstiga câteva premii: Marele Premiu al Festivalului National „Nicolae Labis„ (2011) si Premiul pentru volum în manuscris al Festivalului National „Tudor Arghezi“ (2012). Mai mult, publica si în revistele „Poesis International“, „Subcultura“, „Actualitatea Literara“, „Vorba Vine“, „Steaua“ si, nu în ultimul rând, în „România literara“. În sfârsit, volumul e nominalizat la Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“.
    Un volum inegal
    Daca poezia lui Alex Vasies (volum de debut – „lovitura de cap“, CDPL, 2012) e una ce reclama empatie din partea cititorului, lectura poeziei lui Radu Nitescu necesita nu atât empatie, cât rabdare. Contrar asteptarilor, poemele lui Nitescu trebuie citite cu insistenta, impolitetea lirica si obscenitatea frazarii musamalizând un strat de semnificatie mai subtil, care nu vrea doar sa epateze. Vasies miza, în vederea producerii unor efecte imagistice, pe static, pe o anumita pasivitate. În raspar cu „capitanul america al generatiei“ sale, Nitescu e, voit sau nu, ceva mai subversiv. Chiar daca e, într-un anumit sens, natural ca un poet tânar sa parieze pe soc sau provocare (si Nitescu o face fara sa stea pe gânduri), autorul lui „Gringo“ mizeaza, dupa cum vom vedea, pe altceva.
    Diferentele, extrem de mari, dintre cele cinci parti ale volumului se datoreaza diferitelor voci pe care le adopta tânarul poet, asemenea unui ventriloc. Idiosincraziile, specificitatea fiecareia tine de atitudinile, de tonurile, temele si registrele adoptate si descrise mai jos. Sa precizam totusi ca nu avem de-a face, sub nicio forma, cu o poezie „polifonica“, ci inegala, desi originala pe alocuri. Un lucru e cert: Nitescu crede în propria voce, oricare ar fi ea, si vrea, cu orice pret, ca ea sa-i fie nu doar auzita, ci si ascultata. Aspiratia în sine nu e putin lucru pentru un debutant, însa, din pacate, morfologia însasi a micului volum impune un oarecare „zapping“; derularea, destul de alerta, a poeziilor face ca ele sa-si piarda, într-o prima faza, relevanta si sugestivitatea.
    Un gringo, un nitescu
    Cine e acest gringo? În esenta lui, Nitescu se auto-defineste ca o instanta poetica disruptiva, cu statut de gringo, adica un american, un strain, pâna la urma, ce vine dintr-un spatiu cultural-literar diferit. Astfel se explica incapacitatea autorului da a plonja direct în miezul simtirii poetice, precum si caracterul circular al volumului; începutul si sfârsitul au rolul unor introduceri, a unor initieri în spatiul si spiritul literar-artistic american (care, pentru autorii tineri, se dovedeste a fi, nu o data, de sorginte ginsbergiana), respectiv rolul de a întregi aceasta rama explicativ-justificatoare. Iata versurile primului poem, podul brooklyn: „…am dreptul la cautarea fericirii/ de pe podul brooklyn unde au murit douazeci cautând fericirea pâna pe/ salteaua mucegaita a unui adapost social din lower east side odata/periferia saracilor … da am un fiu cu o curva fiul meu are dreptul la cautarea fericirii/ fiul meu are o punga cu iarba o arde ziua în east village cântând pentru/ bani cu sam“, etc., si versurile ultimului poem, ce trimit, prin utilizarea excesiva a unui pivot structurant, la celebrul Howl: „tie care te pisi pe capace de wc si peste cincizeci de ani vei scrie despre asta/ tie minte bolnava meridian al fetisurilor/ acest fetis murdar/ tie care ai împânzit zidurile oraselor cu scârnavie/ tie care furi pahare de shot-uri din cluburi si le asezi sub fereastra cladind/ noua ordine mondiala/ tie care vei scrie povesti pentru copii pe pachetele de tigari urmarind cu/ privirea mersul mamelor scheletice/ tie care esti atât de singur îti spun“.
    Ce anume încadreaza aceasta gringo-lada? Dupa cum ziceam, voci: expresive, naive, puternice, slabe, patetice, penibile, arogante, suparatoare, comice, plângarete etc. Primele patru poeme se mentin înca pe aceeasi linie cu tematici americane, locurile „noului continent“ fiind asociate, înca de la început, cu mediul, prin excelenta, al libertatii (de expresie sau altfel): „as vrea sa merg în new york cu poetul alexandru vasies/ capitanul america al generatiei mele/ sa ne schilodim simturile pe capul libertatii/ umbrele noastre sa aiba picioarele în apa“.
    Radu tatalui, Radule
    Prima voce, cea a copilului Radu, schiteaza, prin intermediul unor poeme si imagini specifice, figura tatalui. Pe de o parte, un tata protector îsi dirijeaza si „sfatuieste“ fiul („ba/ sa nu cumva sa te îndragostesti de fata asta/ sex da/ dragoste nu/ altfel se împute treaba“), iar, pe de alta parte, el pare sa devina sursa unei reale terori. Câteodata, vocea tatalui e redata în mod direct: „pentru ca o ciuma suntem toti fiule/ eu stiu ca într-o zi/ o sa ne împrastiem peste tot/ ca sobolanii“.  Aceeasi voce e responsabila si pentru conturarea unui univers asa cum ar putea fi el imaginat prin ochii unui copil: naiv, inocent si primitiv. În acest sens, exemplare sunt poemele „între crânguri“ si „din nou între crânguri“. Frazarile si cadentele amintesc aici de povestile pentru copii, dar si de pildele biblice: „întâia oara batrânii erau albi/ cum sunt batrânii“, „a doua oara a fost la fel:/ batrânii albi/ cum sunt batrânii“ sau „Cu adevarat cu multe fete m-am întâlnit azi,/ fete pe care le stiu de mult sau abia cunoscute…“. Tupeist, tânarul poet se joaca cu conventiile si cu defazarea dintre expresie si continut, dar si dintre asteptari si iluzii. Marsând în continuare pe arhaic, Nitescu face apel pâna si la procesul adamic de numire: „când vedeam un câine/ spuneam/ câine/ alteori/ alergam cu desene la tine/ strigând/ uite un paralelipiped“, cuvântul fiind, e limpede, elementul generator, la limita, în concurenta cu ratiunea: „ma sperie gândul/ ca mama n-a fost primul meu cuvânt“.
    Radu Nitescu
    Cea de-a doua voce e cea a poetului Radu Nitescu, adultul. Vom evita sa o numim vocea de maturitate. Chiar daca uneori seamana chiar cu Vasies, Nitescu reuseste înca din titlurile poemelor sa reuneasca, cu simplitate, un element natural, real, material, palpabil, cu unul abstract, teoretic, psihic, invizibil si sa produca imagini pe cât de modeste, pe atât de sugestive: „casa eventuala“, „pe capul libertatii“, „gândul de noapte“, „gunoi al mintii“. Sa citam dintr-un poem relevant în acest sens (cântec 2.1): „în magazia din spate, deci,/ m-am apucat sa construiesc o nava … si când toate razboaiele de aici se vor termina/ ce-ar fi sa o luam spre cea mai îndepartata stea“. Nitescu îngroasa realul, sapa în real pâna tâsneste un gheizer de fantastic (stiintifico-fantastic, nu fantasy sau fantezie). Alteori, realul vietii se transforma în absurd, în ridicol sau penibil, poetul mizând pe o forma simpatica de autism: „asemenea ocazii/ nu se lasa/ în voia întâmplarii/ chestia e/ ca nu stiu/ ce brat al scaunului/ mi se cuvine“.
    Poetica gringo
    Cele mai bune sunt poemul numarul (10) si „ziua a treia. manechinul“. Aici rezida substanta poetica a întregului volum: „în doua mii doispe o sa ne iubim grozav/ pâna când între coapsele tale se va deschide o falie/ si penisul meu va fi înghitit de puhoiul de lava“ si „cu timpul mâna mi-a devenit priceputa/ ceilalti ma priveau cu mirare îmi spunea/ Arhitectul/ faceam diferenta între un vagin de optspe de douasicinci sau de patruzeci/ oricine trebuie sa faca asta“. Hiperbolizarea, privirea prin lupa, caricatura si grotescul sunt instrumentele pe care Nitescu le stapâneste la perfectie. Exagerarea, cautarea universalului în particular si transformarea personalului în general, precum si o fina tusa de ironie constituie trasaturile de baza ale poeticii sale: „Se saruta, ah, se saruta, se saruta/ tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,/ se saruta întruna ca si cum ei însusi/ n-ar fi decât niste terminatii/ ale sarutului“ si „dupa ce gurile rupte de sarut si-nsângerate/ n-ar mai fi în stare sa se sarute/ decât cu dintii“. Iata, deci, natura histrionica, „americanofila“ a acestui gringo. Pe viitor, poetul ar trebui doar sa-si acordeze influentele exterioare la una dintre interioritatile sale, astfel încât ele sa se afle mai des pe una si aceeasi frecventa.

     

     

    Un comentariu la „Pe dubla frecventa”

    1. Serios? pentru o cronică nepătată mai bine ștergem comentarii decât să le răspundem?

      frumos, frumos. hai, dați cu delete-ul și aici:)

    Comentariile sunt închise.