Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 302

Pe drumurile istoriei

    Boris Pasternak, Doctor Jivago, traducere, prefata si note de Emil Iordache, Editura Polirom, 2008.

    Mai cunoscut, în unele cercuri occidentale, pentru controversa stârnita de refuzul, impus autorului de autoritatile sovietice, de a accepta Premiul Nobel pentru Literatura care i s-a acordat în anul 1958, si ajuns la o oarecare celebritate în alte medii datorita versiunii cinematografice din 1965, regizate de David Lean, avându-i pe Omar Sharif si Julie Christie în rolurile principale, romanul „Doctor Jivago” ramâne una din marile carti ale secolului XX. Publicat în 1957 la editura italiana Feltrinelli si tradus rapid în optsprezece limbi, romanul acesta îi aduce autorului sau, Boris Pasternak, cunoscut pâna atunci ca poet, nu doar faima peste hotare, ci si condamnarea publica (rapida!) din partea factorilor de decizie din Rusia. Astfel, în urma unui urias scandal de presa, acesta va fi exclus din Uniunea Scriitorilor, cartea vinovata de toate acestea putând fi publicata în Uniunea Sovietica abia în anul 1987, pentru ca, în 1989, fiului lui Pasternak sa i se înmâneze, la Stockholm, medalia decernata de Academia Suedeza.
    Având o actiune complexa si aducând pe rând în prim plan personaje diverse si excelent construite, „Doctor Jivago” a fost comparat adesea cu marea reusita epica a lui Tolstoi, „Razboi si pace”. Caci, cel putin la un prim nivel al semnificatiilor, Pasternak realizeaza o cuprinzatoare fresca a societatii rusesti începând din primul deceniu al secolului XX si pâna dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, fresca din care se individualizeaza câteva destine remarcabile, istorii de iubire evidentiate o data în plus de razboaiele, revolutiile, conflictele armate de tot felul si framântarile care marcheaza vreme de decenii istoria recenta a Rusiei. De altfel, planul istoriei este extrem de pregnant în „Doctor Jivago”, actiunile din primele pagini ale cartii (înmormântarea mamei lui Iuri Jivago, protagonistul romanului, plus suferinta si însingurarea baiatului) fiind prezentate pe fundalul evenimentelor care creionau epoca: si anume, diminuarea progresiva a puterii tariste în urma înfrângerii suferite în Razboiul Ruso-Japonez (1904 – 1905), fapt ce va grabi framântarile sociale din perioada 1905 – 1907. Izbucnirea Primului Razboi Mondial si ulterioara rasturnare a tarismului dupa Revolutia din Octombrie (1917), precum si razboiul civil desfasurat între „albi” si „rosii” (între 1918 si1920) întregesc contextul istoric de care nu se poate face abstractie la lectura cartii lui Pasternak, deoarece toate acestea sunt de natura sa determine, în mare parte, actiunile personajelor, sa le configureze existenta, dar si sa le puna, nu o data, în fata unor alegeri ce le vor marca destinele. Alegeri care, fara îndoiala, nu vor fi perfecte, la fel cum nici protagonistii nu sunt construiti de Pasternak pentru a da impresia vreunei fortate perfectiuni, însusi Iuri Jivago fiind prezentat cu toate slabiciunile si ezitarile sale, dar si cu o hotarâre si cu o credinta în rostul sau pe lume care impresioneaza chiar si pe acei cititori mai putin pregatiti sa recepteze, în toate nuantele sale, planul global al evenimentelor istorice din aceasta carte.
    Fiind, în linii mari, povestea vietii lui Iuri Jivago, ramas orfan din copilarie si crescut de familia Gromeko, astfel încât nu va fi o prea mare surpriza ca tocmai alaturi de Tonia Gromeko îsi va întemeia el o familie, romanul urmareste urcusurile si coborâsurile existentei protagonistului si, deopotriva, pe cele ale Rusiei, de-a lungul uneia dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria sa. Tocmai de aceea, cartea a fost apropiata, de numerosi critici, de marile constructii romanesti din literatura rusa a secolului al XIX-lea, cu atât mai mult cu cât, ca pentru a se situa deliberat în descendenta înaintasilor sai – mai cu seama a lui Tolstoi – Pasternak pune adesea accentul pe dialogurile personajelor, menite a evidentia problemele filosofice, teologice sau artistice care framânta constiintele în toate momentele esentiale ale cartii. Dar, fiind si un excelent creator de imagini lirice, autorul reuseste sa descrie chiar si evolutia personajelor în cadrul unei viziuni esential poetice – în cel mai bun sens al termenului, desigur – el stiind cum sa analizeze uriasele schimbari sociale ale perioadei pe care o are în vedere prin intermediul unei adevarat efect caleidoscopic si sa abordeze totul din punctul de vedere al fiintelor umane ale caror existente vor fi spulberate de brutalitatea istoriei. Caci, desi plin de elan si având o uriasa încredere în sansele Rusiei de a evolua, odata cu întoarcerea din razboi, Iuri Jivago îsi vede sperantele disparând treptat: din Moscova lipsesc pâna si cele mai elementare articole de hrana sau de îmbracaminte, pâna si rata primita cadou pe drum de medicul militar fericit ca revine acasa se transforma în cea mai trista cina cu putinta, câta vreme familia sa nu are de unde sa cumpere nici macar pâine sau lemne pentru încalzirea locuintei în timpul cruntei ierni rusesti. Deziluzia e cu atât mai amara, cu cât multi dintre prietenii sai aleg sa se înregimenteze, din oportunism, în uriasul aparat de propaganda sovietica, Iuri ramânând tot mai singur în mijlocul unei societati care si-a pierdut orice ierarhie de valori. În acest context, oricât ar încerca sa lupte împotriva afectiunii crescânde pe care o simte pentru Lara Antipova, frumoasa sora medicala pe care o întâlnise pe front – dar pe care si-o amintea, chiar daca vag, dinainte de razboi, de când ea încercase sa-l ucida pe cinicul avocat Komorovski – se dovedeste inutila. Cu atât mai mult cu cât, printr-un uluitor joc al întâmplarii si al coincidentelor de-a dreptul incredibile, cei doi se vor întâlni, de fiecare data în momente cruciale ale vietii lor, dar, de fiecare data, fericirea împreuna le va fi scurta, caci chiar si ceea ce începe asemenea unei povesti nu se poate termina, în Rusia Sovietica, decât asemenea unui cosmar. Lara devine, astfel, imaginea metaforica a însasi poeziei pe care Jivago o scrie si a esteticii în care se încapatâneaza sa creada, chiar si în vremuri de restriste si care îl salveaza, macar spiritual, în mijlocul unei lumi decise, parca, a nu mai crede în nimic. Cu toate acestea, Pasternak reuseste sa creeze o imagine extraordinara a Rusiei, cu toata frumusetea si cruzimea acestei imense tari, cu toate contradictiile care o sfâsie, cu imensitatea întinderii sale, fara a idealiza ceva, dar stiind, de asemenea, cum sa pastreze echilibrul, astfel încât sa nu echivaleze niciodata Marea Rusie cu crimele comise de cei care au ajuns, la un moment dat, sa o conduca.
    De altfel, romanul abunda în coincidente, scriitorul exprimându-si, astfel, convingerea ca toate întâmplarile care marcheaza existenta umana sunt conectate si ca sensul vietii e de gasit, în mare masura, tocmai în jocul întâmplarilor – care, la o lectura atenta a cartii sale, se dovedesc a nu sta întru totul sub semnul hazardului. Pe fondul acesta, Pasternak accentueaza, subtextual, una din întrebarile esentiale ale romanului: are sens sa sacrifici libertatea si viata personala în favoarea unei ideologii (fie aceasta si una menita cel putin la nivelul retoricii a salva natiunea)? Fara îndoiala, scriitorul aduce, astfel, în discutie, si problema relatiilor de putere care, adesea, ignora tocmai esenta fiintei umane, mai cu seama în timpul regimurilor totalitare, numai ca pentru Iuri Jivago idealul de a crea un „om nou” cu pretul atâtor suferinte este inacceptabil, câta vreme, din punctul sau de vedere, oamenii nu pot fi încadrati (ori încadrabili) în categoriile rigide ale vreunui sistem politic, ci trebuie sa ramâna stapânii propriilor destine si ai alegerilor pe care le fac. Evident, sistemul va sfârsi prin a-l anihila pe Jivago, dar asta nu-i face atitudinea mai putin impresionanta. Caci, plecat împreuna cu familia sa de la Moscova pâna în Urali (ca spre o tara a Fagaduintei pe care nimeni nu i-o promisese) si reîntorcându-se, apoi de acolo – cu popasuri fortate prin taberele fortelor combatante în razboiul civil – Jivago reuseste ca, în ciuda greutatilor, sa ramâna el însusi si sa-si pastreze încrederea în arta si în propria sa poezie. Care, chiar daca nu va salva lumea si nici macar nu o va schimba, asa cum spera el în tinerete, îl va salva chiar pe el de risipirea în tumultul lozincilor si al retoricii sovietice gaunoase. Sigur, cititorul occidental, mai doritor sa gaseasca în literatura istorii centrate exclusiv pe evolutia unui personaj, poate avea tendinta sa considere dificil de receptat o asemenea constructie epica. În plus, viata lui Jivago, echivalenta, ea însasi cu calatoriile pe care le face de-a lungul imensei Rusii, nu e, asa cum se întâmpla în numeroase romane occidentale, încercarea acestuia de a se reinventa odata cu fiecare noua etapa a drumurilor sale, ci mai degraba aceea de a afirma, iar si iarasi, valorile în care crede. Dar, deopotriva, de a-si trai dragostea, în ambele sale forme, atât aceea de familie, alaturi de Tonia (care îl potenteaza ca medic), cât si pasiunea nepotolita pentru Lara (care îl determina ca poet).
    Ca într-o veritabila constructie muzical-contrapunctica (sa nu uitam pasiunea lui Pasternak pentru muzica, o vreme el urmând cursurile Conservatorului din Moscova), romanul este structurat pe mai multe planuri care se întretaie ori se întâlnesc si care configureaza, astfel, o dureroasa poveste de viata, dar si de dragoste, caci, la o lectura atenta la nuante, vom descoperi, ca în filigran, dincolo de peregrinarile, întâlnirile si despartirile îndragostitilor, substratul povestii lui Tristan si Isolda. Asemenea lor, Iuri si Lara îsi traiesc dragostea suferind, deopotriva, pentru cei de lânga ei, fie ca e vorba de Tonia, fie de Pasa Antipov, alias Strelnikov. Aceasta este, în fond, modalitatea aleasa de Pasternak pentru a include drama personala a lui Jivago în contextul mai larg al dramei colective pe care o traieste Rusia, în marsul fortat catre o utopie comunista ce nu va fi descoperita niciodata. Iar daca bolsevicii tindeau sa transforme totul în lupta de clasa menita a duce la instaurarea comunismului, romanul lui Boris Pasternak, abordând tocmai epoca respectiva, vorbeste extrem de convingator – dar fara sa cada vreodata în retorica lozincarda sau în patima razbunatoare – despre razboaie si suferintele pe care acestea le provoaca, despre dragoste si singuratate, despre credinta în rostul poeziei si poate mai ales despre ceea ce îi ajuta pe oameni sa ramâna oameni, chiar si atunci când o lume întreaga pare a se prabusi în jurul lor.