Ne trezim în fiecare dimineaţă cu descinderile, percheziţiile şi audierile procurorilor DNA. Acţiunile mediatizate ale procurorilor au devenit o rubrică obişnuită a jurnalelor de dimineaţă, la fel ca horoscopul sau prognoza meteo. Pe de altă parte, nu ne ducem la culcare până nu aflăm dacă a fost aprobat de instanţă un mandat de reţine pentru 30 de zile pentru cine ştie ce potentat al zilei şi până nu prizăm puţină dezbatere în studiourile tuturor televiziunilor de ştiri a tribunalelor constituite alternativ.
Audienţa uriaşă pe care o face azi anticorupţia pune o presiune neaşteptată pe întreaga societate. Să fim sinceri, rechizitoriile întocmite de procurori nu se adresează numai mediului politic sau economic, ci şi întregii societăţii şi implică atât probleme de formă, cât şi conţinut. Oricum am privi situaţia, rămân câteva întrebări neplăcute: telespectatorul este inocent? N-a dat şi nici nu a luat o şpagă în viaţa lui? N-a făcut şi nu a beneficiat de un trafic de influenţă? Clasa aceasta politică a ajuns la putere datorită alegătorilor pe care corupţia acestora i-a lăsat indiferenţi? „Pastila albastră“ sau „pastila roşie“? În filmul Matrix a fost de ajuns o singură pastilă roşie pentru ca eroul să vadă lucrurile în adevărata lor lumină şi să înceapă lupta împotriva maşinilor. Suntem şi noi în aceeaşi situaţie? Suntem conştienţi că trăim într-o societate românească în descompunere? Nu sunt atât de sigur asupra unui răspuns rezonabil, însă „ceva“ se întâmplă, se manifestă o anumită preocupare spre „vindecare“. Ernst Mach credea că orice cunoaştere ţinteşte în fond la o adaptare a fiinţelor vii la ambianţa în care trăiesc. Toate conceptele, teoriile, comportamentele şi altele asemănătoare nu sunt decât funcţii ale instinctului nostru de supravieţuire biologic programat. În această cheie aş putea să interpretez şi apariţia eseului de filozofie intitulat Pastila roşie. Eseu despre moralitate şi fericire, scrisă de Daniel Nica, doctor în filosofie şi cadru didactic asociat la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti şi care a apărut la editura Trei. O carte care are noimă specială în contextul în care apare, iar una din implicaţiile ei secundare va fi aceea ca demontează prejudecăţile despre rolul minor şi locul marginal al unei cărţi din sfera meditaţiei filosofice. Aproape nimeni, nu mai mizează să primenească o societate ca urmare a unei meditaţii filosofice. În loc să facem lecturi publice din cărţi de self-help, sau să urmăm training-urile motivaţionale şi şedinţele de coaching, în loc să ne credem că suntem speciali şi nu trebuie să facem mare lucru – pentru că e suficient să „gândeşti pozitiv“ – şi, gata, întreaga societate se va schimba, excepţionalul eseu Pastila roşie te îndeamnă să gândeşti lucrurile şi altfel decât suntem obişnuiţi. Fără să fim cu adevărat conectaţi la o maşină, aşa cum se întâmplă în filmul devenit simbol ale culturii pop, noi trăim într-o lume plină de iluzii şi adevăruri prefabricate. Dintre acestea, două astfel de „adevăruri“ sunt puse sub semnul întrebării, cu speranţa că am putea gândi lucrurile şi altfel decât suntem obişnuiţi. Primul este acela că moralitatea înseamnă sacrificiul libertăţii şi al împlinirii de sine. Al doilea este că fericirea înseamnă ignoranţă. „Să faci ce trebuie, nu ce îţi place! „ – aceasta ar fi una dintre cauzele nevrozei noastre. Suntem nefericiţi, fiindcă suntem asaltaţi de prea multe reguli. Pastila roşie se doreşte un antidot pentru aceste două dogme ale omenirii civilizate. Un antidot foarte bine scris şi uşor de asimilat, inclusiv de neiniţiaţi în limbajul exclusivist al filosofiei. „Desfătarea ignorantă reprezintă pragul de jos al fericirii, acela în care viaţa omului ajunge la cheremul unor forţe invizibile şi incontrolabile. Acestea se manifestă în două feluri: ca vârtej de pofte egoiste şi ca dictatură a unor valori şi reguli arbitrare. În ambele cazuri, fericirea devine un alt chip al ignoranţei, iar viaţa se dizolvă în uitarea de sine şi de ceilalţi.“
Cred că eseul lui Daniel Nica ar putea fi primul pretext important de rediscutare a fundamentelor pe care s-a clădit societatea românească şi, lărgind perspectiva, o rediscutarea a perceptelor simţului comun într-o societate care se prefigurează – societatea post-informaţională.