Teologie si filosofie
Asa se numeste actiunea organizata de Biserica Catolica pe esplanada din fata Notre Dame, care are ca scop promovarea dialogului intre credinciosi si necredinciosi. In Vechiul Testament, curtea pagânilor era locul ce inconjura Templul din Ierusalim dedicat celor ce nu practicau religia lui Israel, dar care voiau sa se apropie de locul sacru. Ciudat pentru o religie etnica, asa cum este iudaismul, sa lase un loc celor ce nu se afla sub lege dar care, prin deschiderea inimii, vor totusi sa intre intr-o relatie cu Dumnezeul necunoscut. Expresia Dumnezeul necunoscut trimite la acel pasaj in care Pavel le vorbeste atenienilor de altarul dedicat Dumnezeului necunoscut pe care ei il adora fara sa il cunoasca.
Crestinism si dialog
Curtea catedralei face deci parte din spatiul public, este agora, deschisa tuturor, dar ea este tarmuita de intrarea intr-un spatiu sacru. Acest loc vorbeste despre vocatia universala a crestinismului, care se adreseaza tuturor, dar care stie totusi sa faca o distinctie intre cei ce imbratiseaza o religie si cei care se plaseaza in afara ei. In mod traditional, slujba liturgica este impartita in liturghia cuvântului si liturghia euharistica; prima parte, ce contine citirea Evangheliei si explicarea ei prin predica, este dedicata tuturor, anuntul vestii celei bune nu are nici o ingradire, dar cea de a doua parte, care incepe cu recitarea Crezului, este rezervata doar celor botezati. Am avea impresia ca e vorba despre o parte ascunsa si rezervata celor initiati, dar ea este menita doar sa creeze corpul christic, comunitatea ecleziala, care devine unitara in momentul impartasirii cu sângele si trupul lui Hristos. Asadar, plecând de la faptul ca exista o distinctie fundamentala intre crestini si restul oamenilor, putem construi cadrul pentru discutii.
Dar ce fel de discutii sunt acelea intre cei ce detin adevarul si cei care sunt in cautarea lui? Ele nu pot sa fie decât dialoguri in sensul platonician al termenului, intre cel ce stie si cel ce nu stie inca. Ele nu pot sa fie dezbateri in sensul modern al cuvântului, in care fiecare vine cu particica lui de viziune pentru a ajunge impreuna la un adevar necunoscut inca de participantii la discutie. Acest model este preluat din stiintele naturii, cercetatori diferiti, dintre care nici unul nu este posesorul unei teorii integrale, comunica cu egalii lor, posesori si ei ale unor ipoteze de lucru, muncind impreuna la descoperirea unei teorii cât mai aproape de realitate.
Solutii de compromis
Daca concepem dialogul dupa acest ultim model, cei care au deja o pozitie bine conturata, cei ce il resping deja pe Dumnezeu, ateii sau cei ce au un alt dumnezeu decât cel crestin, adica credinciosii unor alte religii nu au ce cauta la un astfel de dialog. Singurii pentru care acest dialog poate insemna ceva sunt nehotarâtii, cei care nu s-au decis inca in ce tabara sa treaca. E momentul sa facem câteva distinctii. Dialogul ecumenic este intre membrii diverselor confesiuni crestine, ortodocsi, catolici, protestanti etc. Dialogul interreligios este cel intre membrii unor religii diferite, musulmani, budisti, evrei. Dar el nu este un dialog cu necredinciosii. Vaticanul, dupa Conciliul Vatican II, are un secretariat pentru dialogul cu necredinciosii, care se ocupa in anii ’70 mai ales de dezbaterile cu marxistii, deci cu cu ateii in sensul deplin al cuvântului. Prezenta crestinilor la aceste intâlniri vrea sa arate iubirea de care acestia dau dovada pentru toti oamenii, indiferent de parerile lor.
Atitudinea este corecta, dar participarea crestinilor la astfel de intruniri este periculoasa doctrinar. Experienta a aratat ca in urma discutiilor dintre catolici si marxisti, mai multi catolici si-au deformat credinta pentru a face loc marxismului, dar nici un marxist nu s-a increstinat. Gurile rele vor spune ca acest lucru arata ca dreptatea a fost de partea marxistilor; personal cred insa ca acest fapt cere o explicatie mai banala: e mai simplu sa fii marxist decât catolic. Despre nevoia unui dialog, dar si despre imposibilitatea reala a unui dialog intre cei ce cred si cei ce nu cred s-a scris enorm in occidentul anilor ’60. Care a fost solutia de compromis? Actiunea comuna. Nu credem in acelasi lucru, dar asta nu ne poate opri sa lucram impreuna pentru o lume mai buna. Cam acesta a fost raspunsul dat de doctrina sociala catolica. Aceste dialoguri nu mai sunt deci un spatiu pentru incercarea de a convinge oponentul de justetea punctului tau de vedere, ci scene pentru a gândi actiuni sociale comune. Din punctul meu de vedere, aceasta strategie este perdanta pentru crestini, pentru ca ea a dus la actiuni ca teologia eliberarii sau miscarea preotilor muncitori, care lasa in spate imparatia cerurilor pentru a realiza justitia sociala. Dar acesta este contextul anilor ’60, in 2011 discutiile se desfasoara un pic altfel.
Teologie vs filosofie
In fata catedralei, concert de rock crestin si apoi o piesa de teatru dupa suferintele lui Iov. In paralel, in corturi amenajate special pentru acest eveniment, patru conferinte, deschise intrebarilor publicului: universul, suferinta, iubirea, frumusetea. Printre cei 20 de vorbitori un singur cleric, in rest oameni de stiinta, jurnalisti, filosofi, actori. Destul de multi participanti, dintre care câtiva si-au declarat fatis apartenenta atee. Nu am avut cum sa fiu prezenta la toate cele patru conferinte pentru ca s-au desfasurat in acelasi timp, asa ca voi fi obligata sa extrapolez analiza conferintei din cortul cu universul. Nivelul academic al vorbitorilor mai mult decât satisfacator, nivelul teologic satisfacator, nivelul spiritual neclar. Conferinta a devenit una despre modele cosmologice, despre modelul contestat al Big Bang-ului versus modele mai noi, cum ar fi cel al multiversurilor (o suma de mai multe universuri ce exista in paralel si care functioneaza dupa legi diferite). Contestarea modelului Big Bang-ului este cu adevarat o contestare si pentru modelul creatiei ex nihilo propus de crestinism? Creatia crestina trebuie inteleasa ca o relatie de tip mecanic de la cauza la efect, asa cum a inteles-o filosofia clasica, sau trebuie mai degraba perceputa ca o relatie de filiatie intre Dumnezeu si lume? Existenta vietii pe alte planete falsifica in vreun fel viziunea crestina asupra lumii? Evident ca toate aceste intrebari nu pot primi raspunsuri definitive, scopul lor este, daca vreti, sa stârneasca interesul si sa provoace interogatia personala in fata descoperirilor stiintei. Unde duc aceste intrebari pentru fiecare dintre noi nu putem sa spunem dinainte. Un filosof ar zice ca e suficient ca ele stârnesc uimirea, ca nu ne lasa indiferenti si ca, prin urmare, ne scot din cotidianul nostru intr-o incercare de a ne depasi limitele.
Sute de anii filosofia a fost locul discutiilor dintre pagâni si crestini. Când Toma d’Aquino scrie „Summa contra Gentiles“ el se bazeaza pe Aristotel pentru a contracara erorile lui Avicenna si ale lui Averroes, filosofi arabi. Dar regula jocului era ca si oponentii sa accepte acest teren de joc. Astazi filosofia este divizata si tehnicizata, asa-zisa moarte a metafizicii i-a lasat pe amatorii de discutii despre transcedent fara teren de joc. Fenomenologia trece totul prin perceptia subiectiva a eului, intre lume si cunoasterea ei se interpune eul cu toate limitarile si subiectivitatile sale. Filosofia analitica a interpus intre lume si cunoasterea ei stiinta: matematica, fizica, logica, lingvistica. Nici aici si nici dincolo nu mai este loc pentru discutii despre Dumnezeu. Reintorcerea pe care o propune Biserica Catolica la tomism, oricât de drag mi-ar fi autorul, nu face decât sa izoleze gândirea crestina intr-un turn de fildes.
Sa ma bucur atunci când aflu ca noile generatii de preoti catolici vor fi mai bine pregatiti in filosofie, pentru ca cei doi ani obligatorii de filosofie pentru formarea lor teologica vor deveni trei? Daca pregatirea insemna aprofundarea filosofiei scolastice, o sa avem niste excelenti medievisti care nu pricep nimic din lumea care ii inconjoara. Daca pregatirea insemna pregatirea in filosofia contemporana, anuntul nu poate decât sa ma ingrijoreze. Un preot cu lecturi bine puse la punct din Derrida, Althusser si Foulcault e apriori un cosmar pentru bietii credinciosi care vin la biserica pentru orice altceva decât pentru un curs de french theory.
Daca credeti ca ortodocsii stau mai bine la acest subiect, e suficient sa puneti mâna pe manualele lor de dogmatica, ce prezinta argumentele existentei lui Dumnezeu exact ca in secolul al XII-lea. O sa spuneti ca un argument isi are valoarea lui independent de timpul in care a fost gândit, dar credinciosii sunt departe de a intelege limbajul scolastic. Filosofia secolui XX e departe de a oferi terenul de discutie intre credinciosi si necredinciosi. Celelalte stiinte umane, fie ca vorbim despre psihologie, sociologie, antropologie, incerca o interpretare din exterior a fenomenului religios, deci nici ele nu imi par terenul ideal de discutie, tocmai datorita pretentiilor lor de obiectivitate si de exterioritate.
Asadar care este limbajul ce trebuie adoptat in fata catedralei, un limbaj care sa aiba virtutea de a fi inteles atât de credinciosi, cât si de necredinciosi?! La Cincizecime se povesteste ca apostolii au primit darul de a vorbi in limbi, ca o compensatie a episodului Babel. Bine ar fi ca si azi cineva sa reuseasca sa gaseasca o limba culturala comuna. Dar, privind spre spatiul culturii, unde un limbaj original e cheia reusitei, devin sceptica: probabil e nevoie de o alta interventie divina…