Sari la conținut

Ion Gheorghe

Autor: MIHAI IOVANEL
Apărut în nr. 298

Lirica lui Ion Gheorghe vine din doua directii. În primul rând, dintr-un modernism nationalist postwhitmanian, prin care poetul interpreteaza rolul megaloman de transmitator al unei comunitati. În al doilea rând, din inventia lingvistica avându-si radacinile în fictiunea personala a substratului traco-getic, în carti populare, literatura sapientiala si în folclor. Ion Gheorghe ilustreaza tipul bardului care îsi asuma misiunea supraindividuala a revelarii unor esente de genul acelora care definesc simbolic un grup uman, o etnie sau o natiune. Pentru ca asumarea sa fie veridica, emisia poetica trebuie sa aiba aerul ca este realizata pe frecventele pe care vorbeau profetii biblici; persoana / personajul poetului vor fi proiectate pe pânza mare a unor competente care sunt de înteles în calitatea lor generica, de competente ale grupului. Discursul sau va fi modulat dupa acele caracteristici expresive si structurale care califica spatiul simbolic pe care crede ca îl reprezinta: folclorul, chipul conotat în tuse arhetipale al taranului, substratul traco-dacic etc. Desigur, rezultatul tine de inventie si nu de descriere, este o fictiune îndatorata într-o masura evident mai mare poetului decât „surselor“–  istorice, lingvistice, arheologice–  pe care acesta le-a folosit. În unele volume, precum „Dacia Fëniks“, (1978), inventia este totala, cu deschidere catre grotesc; în altele, „Elegii politice“, (1980), de pilda, partea de fabulatie mitologizanta nu anuleaza reteaua realului („politicului“), ci o acutizeaza prin ridicarea faptului umil la puterea principiului.
Cartile lui Ion Gheorghe pot fi distribuite în câteva cicluri
tematice.

Un prim filon, cel mai precar reprezentat cantitativ, este acela al calatoriilor extraordinare, compus din „Nopti cu luna pe Oceanul Atlantic. Scrisori esentiale“ (1966) si „Avatara“ (1972). Prin cel dintâi volum, compus de-a lungul voiajului pe un pescador românesc, autorul se anunta si se impune în poezia postbelica. Un poem face simptomatic referire la Walt Whitman, model asumat de tranzitivitate si expansiune – simultan megalomana si autentica, patetica si privata, personala si colectiva–  a unui eu liric care oglindeste mai mult decât individul pe care-l exprima („S-a gasit inelul de iarba al poetului“). „Avatara“ valorifica o calatorie în Cuba, în acei ani tara afina ideologic României si autorului, care participa acolo la taierea trestiei.
Alt ciclu este cel taranesc, în care intra „Vine iarba“ (1968), „Megalitice“ (1972), „Noimele“ (1976), „Elegii politice“ si „Condica în versuri“ (1987). Desi poetul a compus si pe tema constructiei industriale si a proletariatului, precum în „Caile pamântului“ (1960) si „Cariatida“ (1964), lucrarile din aceasta categorie ramân necaracteristice. Pentru Ion Gheorghe, taranii compun clasa (în termeni marxisti) fundamentala, primordiala si ireductibila. Disidenta fata de linia Partidului Comunist, care urmarea sa converteasca taranimea, perceputa ca treapta inferioara, în proletariat, inventând chiar conceptul de „tarani muncitori“, este evidenta, nu si singulara în literatura anilor ’60, plina de ecouri privind „uciderea cailor“– metafora a deposedarii taranului, a mecanizarii si alienarii vietii lui. Înca din „Vine iarba“ este operata asocierea dintre grâu si moarte („Câine mort“) sau, în poezia care da titlul volumului, este descrisa dialectica dintre vegetal (rural) si industrial (urban), sub îndemnul amenintator „Nu va jucati niciodata cu iarba“. În „Megalitice“ apare poemul „La capatâiul gigantului“, unde alegorizarea taranimii exploatate si muribunde este cât se poate de stravezie si de taioasa: gigantul „cazut în iarba“, „împilat de moarte“ e pus în opozitie cu „trântorii în miezul stupului, / unde se plamadeste mierea acestei tari multe veacuri agrare!“. Ideologia contrapusa tine de utopia paseista a secolului al XIX-lea:

„Pamântul de sub unghia gigantului, patria mea, ogor de aur, / adevarata tara a clasei mele mame, / tarina manoasa, aluat negru si gras ca sângele de taur, / caci din pamântul de sub unghii al gigantului traim si nu stim de foame“.

„Elegii politice“ (cu textul partial cenzurat la prima editie) contine, tot din perspectiva „clasei“ taranesti, una dintre cele mai dure critici la adresa comunismului publicate în epoca, poetul denuntând abuzurile si crimele comise de-a lungul procesului de inginerie sociala caruia i-au fost supusi taranii:

„Exploatarea omului de catre om: / S-a sfârsit: cu pistolul contra pistolului / A fost lichidata. Cu decrete si legi / Contra legilor si decretelor a fost / Abrogata ca institutie si forma a vietii; / Cu târnacoapele si uneltele de fabricat / Masini, unelte si fabrici. // Exploatarea omului de catre om s-a sfârsit / S-a hotarât sa fie-un monument, / Pe dealul Capatul Exploatarii Omului / de catre om. (…) Exploatarea omului de catre om s-a sfârsit; / Jubilee, cocteiluri, serbari publice, / Mese comune, demonstratii spre Monument: / Bagatorii de seama se uita si pun la cale / Dezbateri teoretice, colocvii, seminarii; / Cum s-a sfârsit exploatarea omului de catre om: / Dar pâinea cine-o taie, cine-o pune pe masa? / Dara blidul si talerul, cine le umple, cine / Le-aduce la masa? Dar vinul cine-l toarna-n / pahare?“

Critica nu este totusi metasistemica, ceea ce ar fi fost imposibil si de altfel contrar convingerilor comuniste ale poetului, ci imanenta si restrânsa preponderent la anii 50. Or, în anii ’80, când apar „Elegiile…“, politica de stat tindea sa refaca în sens invers tehnologizarea intensiva a agriculturii din deceniul al saselea, reorientându-se catre mijloacele de productie preindustriale, ceea ce trebuie sa fi favorizat aparitia cartii. „Condica în versuri“ e un regres catre o atitudine mult mai conventionala, proiectând taranul generic si individualizat pe o axa a istoriei nationale consonanta cu orientarea culturii nationaliste oficiale.
Al treilea ciclu mentionabil în opera lui Ion Gheorghe este acela ludic-pseudofolcloric din „Zoosophia“ (1967), „Joaca jocului“ (1984), „Si mai joaca jocului“ (1985). Construit pe conceptul unui bestiar, „Zoosophia“ a fost un volum extrem de controversat; au entuziasmat si au contrariat amestecul de figuratie si metrica naiv-populare, enciclopedia foarte eterogena si progresia nelogica a textelor, datorând mai mult „naratiunii“ produse de succesiunea rimelor decât unei constructii voluntare–  ceea ce a fost caracterizat drept „suprarealism de natura folclorica“ („Domnisoara Lidia Jiga / a-nsurat leul cu tigra. / Ursul brun / s-a-ndragostit nebun / de pantera / care-a jucat goala cu sfera; / l-a-ndragit pe calul de calimera / amestecând sortii fiarelor / în palaria ziarelor…“,– „Joimaritele“), nelipsit nici de precursori (Ion Barbu), nici de urmasi (Serban Foarta, „Texte pentru Phoenix“). Compunerea „Oaia nazdravana“ este specifica pentru amestecul surselor si pentru deriva asociativa ca metoda: pleaca de la Irod si Iisus-mielul, ajunge la un Fat-Frumos sacrificat în „Miorita“, pentru a sfârsi cu taierea capului lui Mihai Viteazul. Mai putin relevante sunt ludicele „Joaca jocului“ sau „Si mai joaca jocului“, în care proliferarea masei textuale devine o simpla mecanica ritmica.
„Zoosophia“ anunta filonul cel mai controversat, dar si cel mai original al poeziei lui Ion Gheorghe, si anume ciclul gnostic, alcatuit în principal din „Cavalerul trac“ (1969), „Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticla“ (1970), „Dacia Fëniks“, „Cenusile“ (1980), „Zicere la zicere“ (1982), „Zalmoksiile“ (1988). Sursele sunt eterogene: de la „Dacia preistorica“ a lui Nicolae Densusianu, „Getica“ lui Vasile Pârvan sau „Creanga de aur“ de Mihail Sadoveanu la cartile populare, de la „Biblie“ si evanghelii apocrife la derapajul interpretativ ezoteric practicat de René Guenon si preluat prin discipolul sau Vasile Lovinescu („Dacia hiperboreana“), de la repertoriul folcloric de legende si basme pâna la scrieri istorico-arheologice stiintifice ori parastiintifice sau pâna la experimentele din seria „Cantos“ a lui Ezra Pound. Ion Gheorghe imagineaza o macronaratiune mitologica avându-si originea în substratul pagân tracic si care strânge aluviuni din zona apocrifa a crestinismului cristalizat în cultura populara. Tipic gnostice sunt amestecul de elemente precrestine si crestine, ca si caracterul ambivalent al relationarii sacrului cu profanul, oscilând între tendinta de „sacralizare a profanului, de mitizare a vietii taranesti cotidiene“ si tendinta „opusa, de abolire a sfinteniei, de corosiva desacralizare“ (Nicolae Manolescu), inclusiv prin introducerea elementului sexual. „Herodiada“, de pilda, din „Mai mult ca plânsul“, livreaza o varianta licentioasa a taierii capului Sfântului Ioan Botezatorul:

„Herodiada, fata lui Irod, / avea via nedata pe rod–  / sedea numai în pridvor si cânta la harpa / psalmii despre vita cea stearpa. // Dar iata ca se apropie de pridvor / Ioan–  cel de meserie altoitor; / (…) / Herodiada-l chema la sine-n pat pe altoitorul cel nespalat, / si-i dete vesminte scumpe si-l trimise la baie/ si-l pofti sa puna pe masa acele altoaie“ etc.

„Cavalerul trac“ lanseaza „personajul“ Manimazos, „heghemonul“ si învatatorul tracilor, erou fondator plurimorf ale carui încarnari balanseaza între regimul vegetal (arbore), animal (mistret) sau suprauman (Sfântul Gheorghe) si care se afla într-o relatie simultan complementara si antagonic-distructiva cu Marele Sarpe, alt simbol gnostic. Punctul maxim al acestui ciclu survine în masivul volum „Dacia Fëniks“, poem mitologic al carui subtitlu („poem didactic“), exprima pe de o parte, intentionalitatea initiatica, iar pe de alta intra în conflict cu ilizibilitatea de facto a textelor. Inventia poetului lucreaza intens asupra unui semnificant decuplat de la necesitatea semnificarii. Atât aria culturala-onomastica, dar si o buna parte din lexic tin de fantezia intraductibila a autorului, stimulata de o bibliografie incontrolabila si necontrolata:

„Cele Trei-Ziceri cuprinzând Cele Trei calitati si Incalitati, si Starea Initiala dintre aceste Trei Alfe Tertete:/ Cum initiatii sa le dea drumul, fara temere, fortelor Lui, cum sa le opreasca: / Zicerea HA-AT-LA-AH-AHBPAR-BARKA-DAHVA! / Zicerea DH-VA-A-LA-VALA-LA-TARTAL/ Zicerea KALA-ALA-LAI-ISTAR–  / Iara zicerea Starii Alfelor si-a celor Trei-terte se interzice si se ascunde în: A-HLIHK-A. / Acestea toate sunt Formele Lui, Siesi similare, ca numele celor / Trei Forte si-al Legaturilor lor – în Forta HLIHK“.

Comparatia cu „Finnegans Wake“ al lui James Joyce, facuta de Marian Popa, functioneaza în ceea ce priveste productia pe stoc de vocabule, jocuri de cuvinte, cimilituri, precum si în câmpul liberei asociativitati a semnificantului cu aproape orice interpretare (sau cu nici una). Dat fiind momentul în care a aparut cartea, la fel de legitima e însa interpretarea opusa, conform careia „Dacia Fëniks“ este caricatura monstruoasa obtinuta prin reducerea la absurd a noului autohtonism promovat pe directia nationalista a culturii române din deceniile 8-9. Un contrapunct la initiaticul din „Dacia Fëniks“ e de gasit în simplitatea gnomica din „Zicere la zicere“, structurat sub forma unor comentarii la Lao-Tse si alti întelepti chinezi; uneori variatia personala este cvasinula, de unde acuzatia de plagiat adusa lui Ion Gheorghe.
Într-un subciclu al filonului gnostic intra proza (pseudo)arheologica din volumul de eseuri „Cultul Zburatorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor authtone“ (1974), în care sunt valorificate parastiintific pietre adunate de prin munti si prezentate ca vestigii culturale arhaice, dar si placheta „Scripturile“ (1983), hermeneutica tocmita în versuri pe seama unor monede dacice.
Dupa 1989 Ion Gheorghe îsi pastreaza explicit convingerile comuniste. Desi colaboreaza sporadic cu reviste afine („România Mare“, „Totusi iubirea“), intra într-o perioada de austeritate editoriala întrerupta doar de „Muzaios“ (2001) si de editia integrala „Elegii politice“ (2002). Inclusiv astfel de optiuni au condus la blocajul în care se afla receptarea recenta a autorului, necontestat major si global de nici unul dintre criticii canonici ai perioadei postbelice, dar caruia acum i se pune sub semnul întrebarii inclusiv calitatea de poet. Gustul noii exegeze nu mai este interesata de o literatura dogmatica, tezista, puternic impregnata de esentialisme nationale, de nostalgii ale unui comunism utopic, de mitologizari pe teme taranesti sau pseudotracice, de vituperari în directia masinismului si a industrializarii corupatoare, de o retorica oarecum greoaie, articulata dramatic, deloc dispusa la jovialitati.

GHEORGHE, Ion (16.VIII.1935, Florica, j. Buzau), poet si eseist. Este fiul Filofteiei (n. Marin) si al lui Anton Gheorghe, tarani. Se înscrie în 1952 la Scoala Pedagogica din Buzau, obtinând diploma în 1960, în Capitala. Preocuparile literare timpurii îi sunt stimulate de Cercul „Al. Sahia“ si sunt încurajate de premiul revistei „Tânarul scriitor“. Între 1952 si 1954 urmeaza cursurile Scolii de Literatura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti, avându-i colegi pe Nicolae Labis, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Radu Cosasu, Florin Mugur s.a. Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universitatii bucurestene, pe care o va absolvi în 1970. Lucreaza din 1954 pâna în 1957 în redactiile revistelor „Albina“ si „Drumul belsugului“. Din 1963 este corector, apoi redactor în sectia de poezie a revistei „Luceafarul“. Functionar, din 1992, în Ministerul Culturii, între 1994 si 1996 a fost atasat cultural la Ambasada României din Beijing. Debuteaza în 1957 cu „romanul în versuri“ „Pâine si sare“, întâmpinat în epoca de reactii amestecate; un critic îi imputa „rimarea pedestra a faptului nud“, citindu-l ca pe „o relativa reviviscenta a proletcultismului“ (Al. Caprariu), în timpul ce altul îi lauda „umorul sanatos si întelepciunea esopica“ (I. D. Balan). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1966) si cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1976).