O mostra de critica sociala care nu e nici critica, nici sociala, asta ne propune Patrice Leconte in „Ridicule“, filmul sau din 1996.
Din mlastinile sale originare din Dombes, baronul Grégoire Ponceludon de Malavoy (Charles Berling) ia calea Versailles-ului, unde spera sa gaseasca intelegere pentru planurile sale de asanare a regiunii. Previzibil, drumul spre mântuirea taranilor trece prin nenumaratele saloane ale nobililor. Unde se impotmoleste. Aici e problema, aceasta superproductie de epoca se bizuie mai mult pe decolteul lui Judith Godrèche, mai mult pe costumele si pe modul in care nobilii se impopotoneaza, mai mult pe jocurile de cuvinte cu care acestia isi pierd vremea, mai mult pe acele savantlâcuri verbale atent ticluite decât pe aceasta nedreptate, mesajul umanitarist e mai totdeauna in planul secund.
Taranii apar doar vreo câteva minute in filmul lui Leconte. Altfel, il urmarim pe eroul nostru prin tot felul de anticamere, pe la tot felul de receptii, aici ar trebui sa fie stralucirea filmului, de aceea minutele de la final, când eroul se recunoaste invins si le bate obrazul nobililor, sunt doar o tirada care nu se sprijina pe nimic. Filmul critica opulenta, insa doar prin opulenta impresioneaza, dualitatea asta a lui „Ridicule“ e aceeasi cu cea a baronului de Malavoy, care vine la Versailles temporar si cu un scop precis, dar incepe sa-i placa si-l uita Dumnezeu pe acolo.
O gura de Ozon proaspat
La fel ca „5X2“ din 2004, „Ricky“, cel mai recent film al lui François Ozon, incepe cu sfârsitul. In „5X2“, aceasta anti-cronologie excludea intr-o oarecare masura surpriza, in „Ricky“ ea o amplifica. Daca in prima jumatate a filmului avem senzatia ca am nimerit la o productie a fratilor Dardenne (mediu sordid si incolor, saracie, perspective ioc), când ne asteptam mai putin nou-nascutului Ricky ii cresc aripi. Aripi adevarate, cu care zboara. Mai intâi prin casa, apoi prin supermarket, apoi peste câmpii si hat departe. Zboara si nu se mai intoarce.
De ce zboara Ricky, ce inseamna chestia asta din punct de vedere cinematografic, adica ce ar trebui sa intelegem noi din ea, unde se duce el sau daca treaba asta cu zburatul e intr-adevar o metafora sau doar exhibitionism cu pretentii, asta conteaza mai putin pentru Ozon. Important e ca ne-a lasat cu gura cascata, o data in plus.
Filmul lui Ozon incepe sa socheze cam pe la jumatate; „Black Moon“ al lui Louis Malle e stupefiant de la primul minut. Oricâta bunavointa ai avea, nu stii cum sa-l iei. In epoca, a fost comparat cu „Skammen“ al lui Ingmar Bergman. Filmul din 1968 al maestrului suedez era o distopie atât de eficienta, realitatea descrisa era atât de terifianta incât devenea pe alocuri insuportabila; tensiunea crestea gradat, fiecare dezvoltare a intrigii avea un scop, fiecare scena insemna ceva si putea fi decodificata cu usurinta ca atare. „Black Moon“ (1975) e povestea unei tinere murdare care alearga intruna, cade de vreo câteva zeci de ori in pamântul reavan in timp ce se invârte in cerc si alapteaza, desi nu pare sa fi trecut recent prin experienta maternitatii, o batrâna senila si un inorog vorbitor.
Ordinea logica ocoleste cu precautie comparabila si animatia „Chronopolis“ a lui Piotr Kamler. In aceasta incercare din 1983, pret de 52 de minute suntem martorii unui „ce“ care eludeaza orice incercari de a-l descrie coerent. Pe scurt, masti dintr-un material friabil se modifica si se descompun, un alpinist se lupta cu inaltimile si cu pasaretul vrajmas, dar ce se intâmpla de fapt in cea mai mare parte a timpului e ca niste bilute se evita sau se ciocnesc unele de altele, se compun intr-un tot mai mare, apoi se descompun si iar se evita sau se ciocnesc. Toate astea ar trebui sa insemne ceva, e destul de complicat, dar Kamler are o explicatie pentru fiecare ping, nici una dintre miscarile astea ale bilutelor nu e fara noima in viziunea autorului.
Aceste explicatii sunt la fel de necesare precum legenda pentru o harta, fara ele suntem cu totul debusolati. Din acest experiment intelegem ce vrem noi sau mai degraba nu intelegem nimic.
Luati in balon
In primul sau film non-asiatic, „Le voyage du ballon rouge“ din 2007, Hsiao-hsien Hou ne spune povestea lui Simon, fiul lui Suzanne (Juliette Binoche), si a lui Song, noua sa guvernanta. Cei doi merg pe strada, fac tot felul de drumuri, o asteapta impreuna pe Suzanne, vorbesc la telefon, Simon cânta la pian, se joaca pe calculator si apare intr-un omagiu adus primului „Balon rosu“, cam asta e. Pare ofertant, dar e doar plictisitor, toate astea nu spun nimic – despre copilarie, despre ce inseamna sa fii o mama singura sau despre descoperirile pe care le fac copiii la fiecare câteva minute. Desi amintesc intrucâtva de colaborarile dintre Olivier Assayas si Maggie Cheung, acestor mici non-evenimente le lipseste acea calitate profund umana, ramân doar un exercitiu, in care marfa dosita, una pe care nu o capeti prin metafore, deductii si alte sublimari, este sufletul.