Dintre toate filmele văzute în această ediţie de TIFF, producţia norvegiană Blind/Orbire (2014) m-a entuziasmat cel mai mult şi, deşi încă nu am reuşit să scap de sub vraja sa, nici nu îmi doresc acest lucru. Vorbim de o dramă presărată cu umor şi ironie, scrisă şi regizată de Eskil Vogt (debutul său în regie), cu un scenariu captivant şi o imagine emoţionantă. Chiar dacă nu figurează pe lista filmelor premiate în cadrul TIFF, Blind a primit deja numeroase distincţii în cadrul altor festivaluri europene.
Firul narativ este iniţal destul de simplu. O femeie pe nume Ingrid, ajunsă la maturitate, îşi pierde vederea. Treptat, tot ce îi rămâne din imaginile odată vii şi dinamice sunt amintirile. Pentru a încetini procesul, este sfătuită de medici să îşi utilizeze amintirile rămase în exerciţii de imaginaţie şi de reprezentare a spaţiilor cunoscute. Culorile, formele, distanţele, toate sunt stocate undeva în creier, însă cu trecerea timpului devin tot mai greu accesibile. Închisă într-o locuinţă nouă, al cărei interior nu l-a văzut şi din care refuză să iasă, femeia îşi petrece fiecare zi prinsă între miile de gânduri ce năvălesc în spaţiul tăcut şi necunoscut. Slujba sa de profesoară ţine desigur de domeniul trecutului, iar relaţia cu Morten, soţul său, pare să se afle în proximitatea unui impas şi este pe alocuri pusă sub semnul întrebării. Dincolo de vocea lui emanând răbdare şi o tandreţe uşor culpabilizată, Ingrid presimte gesturi şi acţiuni pe care nu le poate vedea. Însă tentativa ei de a reconstitui nevăzutul face ca aceste gesturi să dea frâu liber imaginaţiei sale şi tendinţei de a crea ipoteze şi scenarii.
În cadrul poveştii propriu-zise, fantezia creatoare a protagonistei ţese o naraţiune compensatorie, menită să ofere contururi necunoscutului care o înconjoară. De aici încolo linia fină dintre realitate şi ficţiune este estompată până la confuzie, iar diverse indicii semnalează că tocmai am păşit pe teritoriul metaficţiunii. Dintr-o dată, în scenă mai apar câteva personaje. Elin, o mamă divorţată, încearcă să îşi înţeleagă existenţa însingurată şi să nu cedeze psihic de dragul băiatului ei care se dovedeşte, până la urmă, o fată. Nehotărârea asupra sexului copilului e o mică ironie la jocul şi ezitarea scriitorului în alegerea unuia sau a altuia. Oare ce este mai nimerit? Pesemne Ingrid caută cea mai potrivită variantă pentru a continua firul narativ şi pentru a proiecta propriile fantezii.
Cel de-al doilea personaj-marionetă este Einar, un fost coleg de facultate al lui Morten, însingurat şi el din cauza unor crize de anxietate ce l-au făcut să abandoneze studiile şi să se retragă în spaţiul pseudo-protector al locuinţei sale şi, în acelaşi timp, în spatele unui ecran de computer care îi mediază legăturile cu lumea exterioară. După o lungă perioadă de consolare cu clipuri pornografice, blind dates ratate şi practicarea unui voyeurism paşnic, el realizează că tot ce îşi doreşte este o relaţie normală cu o femeie normală. În mod ironic, şi el obişnuise să scrie scenarii amuzante, cu multe idei pe care, însă, majoritatea oamenilor nu le-ar fi înţeles. Invidios pe femei pentru admiraţia mereu îndreptată spre ele, bărbatul pare să aibă numeroase complexe de inferioritate care maschează o fire bună şi blândă. Şi Einar şi Elin sunt nişte outsideri care caută să umple golul din viaţa lor.
Jocul de priviri dintre personaje contrastează cu imposibilitatea de a vedea a protagonistei. Relaţiile dintre cei patru se creează de multe ori la nivel vizual după structura unui circuit în serie. E interesant de văzut cine pe cine priveşte şi cum se văd unii pe alţii. Ingrid îşi aşteaptă soţul acasă, iar faptul că nu ştie ce face el atunci când e plecat duce la imaginarea unor situaţii posibile. În continuare, se întâmplă ca Einar să locuiască vizavi de Elin, ceea ce îi permite să o privească seara din apartamentul lui, fără ca ea să ştie. Elin, în schimb, pare să vorbească pe chat cu Morten sau cel puţin aşa interpretează soţia lui sunetul ritmat al tastaturii, puternic rezonant în liniştea apăsătoare a nopţii.
Ironia auctorială condimentează scenele cu unele momente de aparentă telepatie, sincronizări comice, observare şi imitare a celuilalt şi comunicare de la distanţă. Montajul creează scene cu umor negru şi un aleator uşor absurd. Gesturi ale lui Ingrid sunt transferate personajelor sale. Ca o coincidenţă suspectă, Elin începe să aibă tulburări de vedere în momentele în care soţia înşelată îşi acoperă ochii. La întâlnirea cu Morten, femeia îşi pierde complet vederea, iar absurdul situaţiei este accentuat prin contrastul dintre seninătatea ei (spune că vede prost de la o vreme încoace, de când i-a căzut o bucată de gheaţă în cap – perfect fals!) şi nedumerirea bărbatului (coincidenţa de a întâlni o altă femeie care orbeşte este de un umor straniu). Când vine vorba de unele replici, vedem cum una scrie la calculator, alta verbalizează în cadrul conversaţiei. O răzbunare personală se abate asupra presupusei amante a lui Morten, căci soarta ei e învestită cu elemente din viaţa lui Ingrid ca orbirea sau sarcina. O altă situaţie de sincronicitate se iveşte în scenele uşor senzuale în care mişcările lui Elin sunt imitate de observatorul ei nocturn de peste drum.
Un continuu transfer identitar şi sentimental şi o învestire simbolică are loc în cadrul pătratului amoros, regizorul forţând interpretarea şi ducând-o până la limita ininteligibilului. Închipuirile protagonistei nu sunt consecvente, iar asta se reflectă la nivelul interacţiunii dintre celelalte personaje. Astfel, din moment ce ea nu ştie unde a fost de fapt soţul ei, nici unde s-a întâlnit cu Einar, cadrul spaţial al discuţiei dintre cei doi bărbaţi pendulează între cafenea şi metrou, alternările de decor având loc brusc, în mijlocul scenei.
Lipsa de consecvenţă şi momentele de incoerenţă corespund la nivel metatextual confuziei din mintea lui Ingrid. Pierderea bruscă a vederii îi alterează total şi ireversibil modul de raportare la lume, lucru cu care nu reuşeşte să se obişnuiască. Scenele în care ea se deplasează prin casă, gătitul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul, momentele de apropiere cu Morten şi intimitatea pur tactilă (şi deloc vizuală), faptul că stă mai toată ziua în faţa unei ferestre pe care şi aşa nu o poate vedea – toate acestea sunt redate printr-o serie de prim-planuri foarte sugestive, intoduse abil în film. Coloana sonoră dublează acţiunile şi compune atmosfera printr-o alternare de melodii şi de linişti. Urmărim o persoană a cărei realitate este substituită de o sumă de sunete, atingeri şi gusturi. O persoană care încearcă să recompună realitatea aşa cum putea odată să o perceapă. Din imposibilitatea de a o reprezenta vizual, Ingrid o face atunci narativ şi discursiv. Romanul pe care ea îl scrie pe laptop reia, pas cu pas, temerile ei, gândurile, ideile şi ipotezele, fanteziile compensatorii. Refuzul de a părăsi casa se traduce prin refuzul unei călătorii în spaţiu real, un spaţiu ce s-a făcut nevăzut. Singurul rămas este, atunci, spaţiul imaginar, ficţiunea. O ficţiune care ajunge să distorsioneze realul şi să amestece graniţele dintre lumi.
Cât despre final, aş putea spune că terapia prin ficţiune a dat rezultate. Situaţia conflictuală pare să se rezolve: Elin îl are alături pe admiratorul său bine intenţionat, iar Ingrid, care rămâne însărcinată, decide să aibă încredere în Morten şi în viitorul lor: „O să meargă. (El) Trebuie doar să înceteze să mai fie atât de plictisitor!”. Să fii soţie, scriitoare, însărcinată şi pe deasupra nevăzătoare nu este, până la urmă, sfârşit de lume. Cheia optimistă vine, aşa cum ne-am obişnuit deja, pe nepusă masă. Dar aduce o schimare de situaţie potrivită pentru a reveni pe terenul realului.
Regizorul a dat dovadă de multă fineţe şi sensibilitate în surprinderea ipostazelor autoreflexive ale protagonistei. Scenele din interiorul casei sunt filmate într-un ritm încetinit, în care tensiunea creşte invers proporţional faţă de minimalismul mişcărilor şi sunetelor. Iar găsirea unui limbaj comun pare cel mai dificil pentru cei doi soţi. „Smiler du nĺ?“ („Acum zâmbeşti?”), îl întreabă Ingrid pe Morten în timpul unui moment de intimitate. „Vi mĺ si ifra nĺr vi smiler“(„Să spunem când ne zâmbim”)… Imposibilitatea de a-ţi vedea propriul corp („Am îmbătrânit? Oare cum îmi arată corpul?”) e şi ea prezentată ca fiind tulburătoare şi dezorientantă. Micile artificii introduse (aparatul care detectează culorile, mesageria vocală, chat-ul pe internet), atenţia pentru detalii, culorile folosite (cromatica este tipică filmelor scandinave), toate au un puternic efect poetic şi speculează o gamă largă de emoţii. Şi, nu în ultimul rând, interpretatea protagonistei Ellen Dorrit Petersen este una de excepţie, aduce foarte multă expresivitate personajului şi reprezintă un succes de interiorizare în crearea rolului. Cu o figură din care transpare puritatea scandinavă – pomeţi proeminenţi, frunte lată, privire profundă –, actriţa norvegiană ne-a adus pe ecrane un personaj remacabil pe care cu siguranţă mi-l voi aminti peste ani şi ani.