În Italia ora de religie este o disciplină facultativă de natură neconfesională. Religia se predă in baza Pactului de la Lateran din 1929 dintre Statul Vatican şi Italia fascistă a lui Mussolini. Revăzut in 1984, acest acord prevede în art. 9.2 ca: «Statul, recunoscând valoarea culturii religioase şi ţinând cont că principiile catolicismului fac parte din patrimoniul istoric al poporului italian, va continua să asigure predarea religiei catolice în şcolile publice».
Aşadar, religia catolică se predă la şcoală nu sub formă de îndoctrinare sau de catehizare, dar cu scopul precis de a transmite o componentă culturală fundamentală a istoriei şi societăţii italiene. Cu atât mai mult este îndreptăţită tutelarea acestei discipline, dacă ne gândim la favorizarea procesului de integrare a elevilor de naţionalitate şi religie diferite. Cultura unei naţiuni rămâne neschimbată, independent de crezul şi originile celui care trebuie să o înveţe în băncile şcolii.
În acest sens, este semnificativ ceea ce scria cu ani în urmă, pe atunci cardinal, Joseph Ratzinger: Există o ură de sine a Occidentului ceea ce este ciudat şi se poate considera doar ca ceva patologic; Occidentul încearcă, în mod lăudabil, să se deschidă în deplină înţelegere valorilor exteriore, dar nu se mai iubeşte pe sine. Despre propria istorie vede doar ceea ce este ruşinos şi distructiv, nu mai este capabil să perceapă ceea ce este sublim şi pur. Europa are nevoie de o nouă – critică si umilă – acceptare de sine, dacă doreşte într-adevăr să supravieţuiască. Multiculturalismul, care este încontinuu şi cu pasiune încurajat şi promovat, reprezintă uneori abandonarea şi renegarea a ceea ce este propriu, este fuga de lucrurile proprii. Însă multiculturalismul nu poate să subziste fără baze comune, fără puncte de orientare date de propriile valori.
Ora de religie este o chestiune complexă şi în Italia. Ora alternativă celei de religie poate reprezenta un risc când încetează de a mai fi o autentică alternativă. Alternativa înseamnă, în primul rând, un program didactico-formativ care nu se face dintr-o perspectivă religioasă. Pe lângă aceasta mai înseamnă: studiul cu asistenţa unui profesor sau studiul individual, dar şi nefrecventarea orei în sine. În ultimul caz, elevul este obligat să părăsească incinta şcolii pe parcursul orei respective în situaţia în care aceasta nu este prima sau ultima din orarul zilei.
În acest context problematic este evidentă carenţa de obiectivitate a alegerii în sine. De aceea se impune a reflecta asupra semnificaţiei finalităţii orei de religie. Acest lucru îl sublinia şi Umberto Eco, celebrul scriitor declarat ateu, care se întreba: De ce elevii trebuie să cunoască totul despre zeii lui Homer şi foarte puţin despre Moise? De ce trebuie să cunoască Divina Commedia şi Cântarea Cântărilor nu, deşi Dante nu poate fi înţeles fără Solomon? Este deci legitim şi fecund să afirmăm că Biblia are tot dreptul să fie considerată un cod al culturii, la fel cum este Platon, Aristotel, Kant şi Iluminismul. Însuşi filozoful german Kant spunea că: Evanghelia este izvorul din care se naşte civilizaţia noastră, la fel se pronunţa Goethe, afirmând: Creştinismul este limba maternă a Europei. Pictorul Marc Chagall, în sintonie cu cei doi, mărturisea: Paginile Bibliei sunt alfabetul colorat în care de-a lungul secolelor pictorii şi-au înmuiat penelul.
Cert este că ar trebui conştientizat faptul că există un motiv dacă întreaga cronologie occidentală foloseşte calendarul elaborat de Papa Grigore al XIII-lea şi anul naşterii lui Cristos pentru a reconstrui evenimentele istorice globale. Există un motiv dacă în cultura noastră întâlnim autori profund spirituali şi creştini aşa cum au fost: Dante Alighieri, Fedor Dostoevski, Lev Tolstoi, etc. Există un motiv dacă atunci când călătorim ne atrag atenţia cupolele si turnurile catedralelor care domină toate marile oraşe europene, dacă marea majoritate a capodoperelor artistice ale vechiului continent dau mărturie despre creştinism. Nu este o surpriză nici faptul că două dintre cele mai celebre scultpuri din lume sunt Regele David si Pietà.
Despre creştinism, filosoful agnostic Benedetto Croce, afirma într-un scurt eseu intitulat «De ce nu putem să nu ne numim „creştini“»: „Creştinismul a fost cea mai mare revoluţie pe care umanitatea a realizat-o (…). Toate celelalte revoluţii, toate marile descoperiri ce au marcat epocile istoriei umane, nu îi pot sta în faţă, comparativ cu ea apar particulare si limitate. Toate, fără a exclude ceea ce Grecia a realizat în poezie, artă, filozofie, libertate politică, şi Roma în drept (…). Motivul este că revoluţia creştină a acţionat în adâncul sufletului, în consţiinţa morală, şi, dând importanţă intimităţii şi înseşi acestei conştiinţe, aproape că părea să-i dobândească o nouă virtute, o nouă calitate spirituală, care până atunci lipsise umanităţii. Oamenii, geniile, eroii, care au fost înainte de creştinism, au realizat lucruri fascinante, opere extraordinare, şi ne-au transmis o comoară bogată de forme, gânduri şi experienţe; dar în ei toţi lipsea acel sentiment de iubire şi de caritate care ne uneşte şi înfrăţeşte, şi pe care doar creştinismul l-a dat vieţii umane.“ În aceiaşi termeni se exprimă şi Jürgen Habermas, filozof ateu, istoric şi sociolog, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi în viaţă ai prestigioasei Frankfurter Schule: „Universalismul egalitar – din care au derivat ideile de libertate şi solidaritate, conştiinţă morală individuală, drepturile omului şi democraţie – este moştenirea directă a eticii ebraice a justiţiei şi a eticii creştine a iubirii. Până astăzi nu dispunem de opţiuni alternative. Continuăm să ne alimentăm din acest izvor. Tot restul sunt doar vorbe postmoderne.“
Cum a fost posibil să ajungem într-o asemenea situaţie, să uităm totul? Amnezie? Secularizare? Neglijenţă? Indiferenţă? Probabil câte puţin din toate acestea. Un lucru este cert, în cadrul orelor de religie nu ar trebui să lipsească subiecte ca: estetica teologică, natura dogmelor, prolema teodiceei şi a păcatului originar, harul, Conciliile şi ereziile, Scolastica, filosofia creştină, creştinismul în raport cu celelalte religii, dialogul religie-ştiinţă şi credinţă-raţiune, etc. Nu catehizare, nu îndoctrinare, ci dialog, cunoaştere, cultură, spiritualitate.
Este necesară conştientizarea importanţei orei de religie prea mult atacată de o mentalitate exagerat de laică şi care a pierdut sensul istoriei. Iar asta nu în numele unui anacronic spirit confesional, ci în numele identităţii noastre, despre care poetul Thomas Stearns Eliot, câştigătorul premiului Nobel pentru Literatură, spunea: „Un cetăţean european poate să creadă că creştinismul nu ar fi adevărat şi totuşi ceea ce zice şi face izvorăşte din cultura creştină pe care o moşteneşte. Fără creştinism nu ar fi existat nici Voltaire şi nici Nietzsche. Dacă dispare creştinismul, dispare şi cultura noastră, dispare însuşi chipul nostru.“
Poate că are sens, mai mult ca oricând, să reparcurgem istoria şi cultura noastră occidentală în lumina religiei, pentru că doar astfel se vor putea înţelege greşelile care au condus la crizele moderne de natură economică, politică, morală şi spirituală. Fără conştiinţa propriei culturi religioase va fi de neconceput să înţelegem de exemplu sensul înţelepciunii tânărului rege Solomon, care nu îi cere lui Dumnezeu carieră politică, moartea duşmanilor, bogăţie sau viaţă lungă, dar «o inimă înţeleaptă şi pricepută, ca să pot judeca poporul tău cu dreptate şi să deosebesc binele de rău» (1Re 3,9).