La Opera Nationala Romana Iasi alternanta spectacolelor de facturi diverse atrage publicul. Salile sunt permanent pline, se cânta cu casa inchisa, in mod curent se pun in vânzare locuri in picioare, recent s-au inaugurat transmisiile online pe Internet, in timp real. A fost premiera nationala care a certificat atât preocuparea pentru modernitate mediatica, dar si nivelul calitativ ridicat al seratelor potrivite pentru a fi transmise worldwide.
Atractiv si antrenant
Recent, spectacolul de dans „Kabaret“, subintitulat „Nostalgie in doua parti“, realizat in coproductie cu Teatrul National „Vasile Alecsandri“ din Iasi si desfasurat intr-un foarte potrivit cadru intim, „Teatrul La Cub“, ne-a introdus in atmosfera de divertisment a unui bar de noapte german din epoca anilor ’20-’30. Intr-o succesiune adesea bine legata, adesea surprinzatoare, neasteptata, colajul a propus tablouri de program de cabaret sustinute de melodii celebre interpretate de Max Raabe, Paul Whiteman si Marlene Dietrich, venite prin difuzoare si mimate de actorii-dansatori. Muzica de gen in ritmuri de tango, vals, blues, foxtrot, ländler, ritmuri hawaiene sau africane a fost ilustrata de o varietate de personaje, de la femei fatale la travestiti, de la stripperi la chipuri grotesti, de la domni si doamne elegante la arlechini, colombine, clovni. S-a dansat senzual si frenetic, intr-o coregrafie inventiva gratie Yvettei Bozsik (semnatara si a regiei). Momentul-cheie al spectacolului a fost dansul Beatricei Rancea, in rol de… dirijor, care, cu muzicalitate si miscari ample, unduitoare, a condus o „mini-orchestra“ de mimi, pe un fragment din „Simfonia a V-a“ de Ceaikovski.
A fost o seara originala, atractiva si antrenanta, ce ar fi meritat o transmisie online. Meritul a revenit actorilor Teatrului National (Pusa Darie, Livia Iorga, Constantin Puscasu, Ionut Cornila), balerinilor Operei (Pamela Tanasa, Manuela Giuverdea, Roxana Dorin, Kotomi Hoshino, Cristian Osolos – oaspete din Bucuresti, Bogdan Tuluc, Dumitru Buzincu, Sergiu Cotorobai, Gheorghe Iftinca, Beatrice Rancea), dar si asistentilor coregrafi (Dorina si Sergiu Cotorobai), asistentei de regie Anca Serbanuta, realizatori care intretin in mod curent productia originala a creatoarei maghiare Yvette Bozsik.
„Rigoletto“
In ziua urmatoare, la Sala Mare a Teatrului National, s-a prezentat „Rigoletto“ de Verdi, o productie mai veche semnata de Cristian Mihailescu (regia) si Viorica Perju (scenografia).
L-am revazut cu bucurie, in rolul Ducelui de Mantua, pe tenorul Calin Bratescu, aflat intr-un moment de vârf al carierei, cu prezente pe mari scene ca Opéra Bastille sau Deutsche Oper Berlin. Motivatiile vin de la primul sunet, de la primul desen melodic. Vocea lui Bratescu a capatat o consistenta care ii invaluie timbralitatea frumoasa, calda, generoasa si ii imbraca intregul ambitus, foarte omogenizat. Simte cu putere sensurile frazelor muzicale, pe care le reda cu punctari potrivite, corespondente marii traditii italiane de interpretare. Este foarte limpede ca abordarea rolurilor spinte ii este acum la indemâna si, daca ma gândesc la teatrele amintite, roluri complexe ca Enzo din „Gioconda“ de Ponchielli sau Cavaradossi din „Tosca“ de Puccini i se potrivesc de minune. Pe de alta parte, impulsul eroic al unor asemenea partituri isi pune amprenta asupra spiritului Ducelui de Mantua, asa incât finalul acut al baladei „Questa o quella“ pare prea vehement, in adresarea „È il sol dell’anima, la vita è amore“ nu se intrezareste dulceata declaratiei catre indragostita Gilda si chiar celebra arie „La donna è mobile“ are o retorica neexpansiva. In schimb, Bratescu pigmenteaza cu nuante multe pasaje si ma refer indeosebi la splendide filaje pe note apartinând zonelor inalte ale portativului, in duetul cu Gilda („… sarò per te…“), in aria „Parmi veder le lagrime“ („… non invidiò per te!“) sau in „La donna è mobile“ (strofa a doua). Acutele suna bogat si potenteaza armonicele pe care glasul tenorului le poseda din plin.
Aflata in mijlocul unui tur de forta al debuturilor, soprana Cristina Grigoras a fost Gilda, pentru prima oara in cariera. Sigur ca emotiile au fost prezente, dar mi s-au parut stapânite in buna masura. Cu prezenta scenica agreabila, sensibila, tânara artista a cântat cu aplomb, profitând de muzicalitatea care o caracterizeaza, constienta fiind ca vocalitatea rolului ii corespunde intru totul. Cu glasul ei stralucitor si derulând o frazare inteligenta (se vede ca studiul a fost serios) a expus luminos aria „Caro nome“. Bine a facut ca a renuntat, cel putin la spectacolul de debut, la dificilul pasaj supraacut intrat in traditie, oferind o versiune mai comoda (cântarete redutabile procedeaza identic), dupa cum rau a facut ca s-a ambitionat sa emita Re bemol-ul final al duetului cu Ducele, incheiat mai problematic, in conditiile in care nici partenerul nu a reusit performanta. In fond, era vorba despre o nota neinscrisa in partitura, la fel ca si cea care incheie duetul „Sì, vendetta!“ cu Rigoletto. Sunt sunete pe care Cristina Grigoras le poseda, a dovedit-o de atâtea ori in tesaturi vocale de alta factura, asa ca siguranta va veni odata cu infrângerea emotiilor. Buna si solida articulare din aria „Tutte le feste“ si amintitul duet a anuntat viitoare dezvoltari. Deocamdata, important este ca soprana sa reia rolul in perioada urmatoare, oriunde, pentru consolidari si rodaj.
Personajul titular a revenit baritonului Oleg Ionese, un corifeu al sunetelor acute, puternice, dominatoare, masive, spectaculoase. Admiratia mea se opreste aici, intrucât latura lirica, emotionala a lui Rigoletto a ramas doar la nivelul intentiilor, neputând fi exprimata in mod potrivit prin moliciuni de glas sau cânt in mezzavoce. Deficiente de intonatie in registrele mediu si grav s-au insinuat pe alocuri.
Provocatoare si sexy, asa cum cere rolul Maddalena, a fost mezzosoprana Florentina Onica, artista cu cânt si glas frumos colorat, din pacate lasat de multe ori in umbra sonoritatilor orchestrale.
O voce promitatoare ca timbru am remarcat la basul Teodor Busnea (Sparafucile), proaspat absolvent si actual masterand al Universitatii de Arte „George Enescu“ din Iasi, la clasa prof. univ. dr. Corneliu Solovastru, deci cu bune premise pentru a deveni un artist de calibru.
Distributia i-a mai cuprins pe Daniel Mateianu (foarte bun in Monterone), Eduard Sveatchevici (Marullo cu o intrare in scena atât de verist rostita „Gran nuova! gran nuova!“ incât… m-am speriat), Andrei Apreotesei (Borsa), Lucian Dolhascu si Alina Bârlescu (debuturi in micile roluri Contele si Contesa Ceprano), Victor Zaharia si Andreea Chinez (voci sonore in episodicele personaje Usierul si Pajul) si, nu in ultimul rând, pe Marinela Nicola, Giovanna cu glas de lux. In fond, si o doica poate fi tânara si prezentabila.
Dupa un inceput in care primele masuri „Allegro con brio“ ale Introducerii la primul act au trebuit sa fie repetate din cauza nesigurantei din fosa (!), spectacolul s-a derulat in bune conditiuni. Seful de orchestra brasovean Traian Ichim a aratat ca este un dirijor analitic (nuantat au cântat instrumentistii acel „Agitato assai“ ce prefateaza recitativul si aria Ducelui „Parmi veder le lagrime“), alert si dedicat urmaririi cântaretilor.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 458