Oameni emotionati…

Cât de relativa si inexacta este relatarea de la fata locului a evenimentelor si a faptelor la care suntem martori ne spune într-un loc Nicolae Iorga: „Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui sta vicleanul care a fabricat piesa si face haz pe socoteala dumitale. Ti se prezinta o povestire, dar ce este povestirea scrisa imediat dupa fapt? Si, întâiu, cine cunoaste perfect un fapt? Iar, al doilea, faptul acesta, daca se consemneaza îndata ce s-a întâmplat, scriitorul, chiar si daca n-a fost actor, ci numai martor, e grozav de emotionat, si cele mai multe minciuni le spun oamenii emotionati. Daca este contemporan, e influentat de ceea ce s-a petrecut, de toata pasiunea acelora cari au fost de fata si domina, natural, interesele si pasiunile pe care le reprezinta el.“ Lucrul esential în acest rationament al relativizarii desfasurat de marele istoric îl priveste pe martorul evenimentului: nu exista un martor inocent si, pe de alta parte, nicio „oglinda“ reflectoare nu se poate confunda cu ceea ce ea oglindeste. Inexorabila, infidelitatea oglindirii este o fatalitate: sub condeiul unei minti geniale, ca si al celui din urma idiot, ochiul pasiunii si urechea interesului personal îsi fac simtita prezenta în relatarea oricarui fapt sau eveniment. Nu mai vorbesc de evenimentele vietii civice si politice în care doi martori oculari, de la fata locului vad lucruri complet diferite si au despre acelasi fapt versiuni radical  opuse. Urechea interesului personal „aude“ diferit si evenimentele literare. Sa luam bunaoara evenimentul literar petrecut la Ateneu în ziua de luni, 27 septembrie 2010: întâlnirea scriitorilor români cu Herta Müller, scriitoarea germana de origine româna, laureata a Premiului Nobel în 2009. Iata versiunea unui martor ocular ca Nicolae Manolescu: „N-am vazut de mult o sala atât de plina. Am fost foarte mândru de intelectualii români care au dorit sa participe la dialogul dintre cunoscuta scriitoare si Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas.“ Scriitoarea germana a citit mai întâi câteva pagini din romanul „Leaganul respiratiei“, tradus eminent de Alexandru Sahighian: „De câte ori se schimba pagina – noteaza emotionat si emotionant Nicolae Manolescu – fâsâitul hârtiei umplea sala. Romanul este exceptional. Fragmentele citite asijderea. Tacerea impresionanta nu era întrerupta decât de fosnetul literaturii.“ Însa „fosnetul literaturii“ la Ateneu e întrerupt de dialogul dintre Herta Müller si Gabriel Liiceanu, o discutie dupa opinia criticului, „pe cât de pasionanta, pe atât de tensionata.“ Martorul acestei discutii constata între cei doi puncte de vedere opuse cel putin în trei privinte. Întrebata despre patria scriitorului, Herta Müller a dat un raspuns extraordinar: „patria scriitorului nu este limba lui (conform celebrului raspuns al unui Nichita Stanescu – n.n.), ci continutul acestei limbi. În Germania, ea si-a pierdut acest continut. Patria i-a fost rapita. Liiceanu a remarcat ca si scriitorilor ramasi în tara le-a fost rapit acest continut, obligati sa-si însuseasca limba de lemn a ideologiei comuniste. Si ei au fost niste minoritari în propria tara. Herta Müller n-a acceptat paralela. Minoratul îsi are orgoliul lui. De aici a decurs a doua neîntelegere. Dupa parerea Hertei Müller, în România, minoritarii, etnici sau politici, n-au gasit niciun sprijin. Opinia literara ar fi fost pasiva si supusa. Sala a aplaudat. Am privit în jur. Erau foarte putini intelectuali care sa fi dovedit curaj în anii comunismului. Cei mai multi au tacut. De ce acest masochism? Si mai curios este ca Herta Müller însasi a recunoscut ca s-a comportat exact ca ei. Literatura ei critica a fost scrisa exclusiv în Germania. Dictatura ceausista nu a permis decât o singura forma de disidenta si anume aceea a unei literaturi apolitice.“ Câteva chestiuni rezulta, în acest punct, din relatarea martorului emotionat de evenimentul de la Ateneu. Prima dintre ele, benigna, poate fi o simpla greseala de corectura: în propozitia „cei mai multi au tacut“ martorul se inocenteaza gramatical. Persoana verbului la perfectul compus din propozitia respectiva împarte lumea prezenta la Ateneu si nu numai în „ei“ si „noi“: e probabil, însa, ca forma corecta a propozitiei ar fi fost „cei mai multi am tacut“, cu exceptia unor Goma, Tudoran si alti câtiva scriitori ale caror voci au rasunat public în anii comunismului. Trecând de aceasta… emotie, ajungem la propozitia cu al carei continut nu putem fi de acord: „Dictatura ceausista nu a permis decât o singura forma de disidenta si anume aceea a unei literaturi apolitice.“ Întâi, nu stim cui sa atribuim aceasta sentinta: laureatei Premiului Nobel sau criticului Nicolae Manolescu? Impersonal formulata, sentinta nu este adevarata. Curioasa opinie: sunt „apolitice“ romanele lui Preda, începând cu „Morometii“ si sfârsind cu „Cel mai iubit dintre pamânteni“?! „Apolitice“ romanele lui Buzura, de la „Fetele tacerii“, „Vocile noptii“ si pâna la „Drumul cenusii“ (din ciclul „Zidul mortii“) aparut în 1988?! E „apolitic“ romanul „Bunavestire“ de N. Breban?! Si o fi „apolitica“ si puscaria prin care trec „morometienii“ din „Niste tarani“ de Dinu Sararu?! Si exemplele pot continua, inclusiv cu parabolele „apolitice“ ale lui Balaita ori Paler si ale altora, ca Sorin Titel, cu kafkiana „Lunga calatorie a prizonierului“ ori Salcudeanu cu surprinzatoarea „Biblioteca din Alexandria“. Daca e drept sa constatam tacerea „apolitica“ a multor scriitori în anii comunismului, mi se pare incorect sa transferam aceasta „tacere“ si în literatura pe care acesti scriitori au scris-o. În fine, trecând peste forma de curaj tacut dovedita de „grupul de sprijin“ al celor urmariti si persecutati, iata un punct de vedere judicios, neatins de riscul prevazut de Iorga în cazul martorilor prea emotionati: „A treia diferenta de punct de vedere – scrie N. Manolescu – a constat în aceea ca, daca, pentru Liiceanu, o carte buna este o carte buna, indiferent de caracterul ei politic sau apolitic (si sunt de acord cu el ca apolitismul poate fi o forma de politica în regimurile autoritare), pentru Herta Müller apolitismul scriitorilor români din anii de comunism ar fi fost, spre deosebire de ce s-a întâmplat în alte tari comuniste, o forma de lasitate. Inverosimila simplificare din partea unei scriitoare care a trait pe pielea ei comunismul! În aceasta simplificare se vede cu ochiul liber o sechela de gândire stângista…“ Nu prea vad de ce o gândire diferita ar fi numaidecât o „sechela stângista“. si nici pentru care motiv scriitorii tacuti în plan public nu si-ar asuma aceasta lasitate a lor ca pe un pret neglorios, dar eficient, al literaturii curajoase, valabile si valoroase pe care au scris-o, „enervându-se“, în anii comunismului. În alt mod si cod decât al „martorului“ N. Manolescu din „România literara“ înregistreaza „reporterii“ „Observatorului cultural“ evenimentul literar de la Ateneu din ziua de luni, 27 septembrie 2010. Lucrul rezulta înca din titluri: „Herta Müller, triumful firescului“, „Gabriel Liiceanu lânga Herta Müller?“, „Asteptam, pe atunci, sa va enervati mai multi“, „Herta Müller în dialog cu Gabriel Liiceanu, sau cum poti sa învingi pe ringul de vorbe“ si înca un titlu, indecent si scatologic, pe care nu-l pot reproduce: sunt titluri ce anunta o versiune polemica si negativa a evenimentului de la Ateneu. Vocea pasiunii, ochiul si urechea interesului personal de care vorbea Iorga, precum si efectele relatarii „oamenilor emotionati“ mentionate de marele istoric se fac simtite din primele rânduri: „Gabriel Liiceanu îsi scoate scolareste notitele. Tremurul din glas îi tradeaza emotia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatura are pumnii strânsi.“ Razboi, meci de box în ring sau o întâlnire literara? Liiceanu „propune“, laureata „riposteaza“, „Gabriel Liiceanu nu poate iesi din corzi“, „Herta Müller puncteaza luând discutia pe cont propriu“ si „sigura pe sine puncteaza din nou: „Au fost oameni care au avut multe privilegii. Nu ma mir ca nu recunosc dictatura“. Urmaresc reactia salii. Înghet si uimire. Probabil ca multe persoane din public se simt vizate.“ În ochii reporterului, martor la eveniment, întâlnirea literara de la Ateneu ia forma unui proces public în care un inchizitor, un fel de Girolamo Savonarola, îi sageteaza intransigent, neiertator si veninos pe pacatosii Florentei dupa moartea lui Lorenzo Magnificul. „Spre finalul dialogului de la Ateneu – ne spune reporterul revistei – care în multe momente este condus de Herta Müller, nu de amfitrionul de la Humanitas, cum ma asteptam, invitata serii trage concluzia: „Sunt rea. E adevarat. Nu am ce sa fac.“„ În ochii altui martor, întâlnirea de la Ateneu devine prilej de rafuiala: „Gabriel Liiceanu lânga Herta Müller?“ Martorul si reporterul evenimentului, emotionat în sens negativ, scrie partinic: „tin sa-mi exprim nedumerirea deplina fata de modul în care a acceptat sa apara public, într-o scenografie cu puternice conotatii canonico-simbolice, în compania lui Gabriel Liiceanu. Îmi este greu sa înteleg în ce fel se aplica aici standardele morale la care Herta Müller a raportat pâna acum, într-un mod pe cât de radical, pe atât de consecvent, comportamentele intelectualilor în timpul dictaturii comuniste.“ De ce nu-i indicat cunoscutul filozof sa converseze cu Herta Müller? „Gabriel Liiceanu – vine acuzatia – este exemplul de manual al acestei tipologii a oportunistului care mimeaza abil, în functie de instanta la care se raporteaza, atât conformismul, cât si subversivitatea. Celebritatea lui din anii ’80 se bazeaza strict pe debitarea de platitudini filozofice pompoase cu vag iz etno-heideggerian, care evitau orice referire la dictatura si care permiteau propagandei oficiale sa demonstreze larga libertate de gândire din România. Direct spus, asa cum lui Sergiu Nicolaescu i se cedase monopolul filmelor cu potential de succes la public, lui Gabriel Liiceanu i se permitea sa vânda en gros filozofie „idealista“ popularizata (…) Prestigiul cultural acumulat de Gabriel Liiceanu, si care-l îndreptateste astazi sa fie partener de dialog în fata întregii opinii publice al Hertei Müller, reprezinta, asadar, dezvoltarea unui capital social acumulat în regimul anterior, cu concursul efectiv al responsabililor comunisti ai planificarii culturale.“ Enormitatea comparatiei de mai sus si a „monopolului“ despre care-i vorba ma scutesc de comentarii. Ca si „celebritatea“ autorului de filozofie „idealista“ din timpul comunismului: îi si vad pe cititorii de atunci ai filozofului, sute de mii de oameni ai muncii încolonati ca la defilare, purtând în mâini si racnind pasaje din „Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii“ (1975), opera difuzata „en gros“ care i-a adus, vezi bine, popularitatea autorului. Martor al îndepartatului debut al lui Gabriel Liiceanu, autorul acestor rânduri trebuie sa recunoasca, rusinat, ca n-a vazut cozile la librarii si nici pe miile de cititori trimisi acolo de „responsabilii comunisti ai planificarii culturale“ pentru a cumpara cartea menita sa-i aduca autorului „succesul instantaneu“, celebritatea si sa „demonstreze larga libertate de gândire din România.“ Instrumentalizarea aceasta caricaturala n-are nicio legatura cu evenimentul de la Ateneu, dar cu emotia orbitoare stârnita de evenimentul respectiv. Avea dreptate Nicolae Iorga: „Scriitorul, chiar si daca n-a fost actor, ci numai martor, e grozav de emotionat, si cele mai multe minciuni le spun oamenii emotionati.“ Cititor dezorientat de versiunile contradictorii ale relatarii evenimentului, poate ca ma însel eu si ca subiectul – evenimentul! – de la Ateneu nici n-a fost întâlnirea literara de acolo, ci numai pretextul unei rafuieli ce merita sa fie macar amânata: din respect pentru laureata Premiului Nobel.