Sari la conținut
Autor: Constantin Stoiciu
Apărut în nr. 333

O vizita

    A fost o vreme, in primii ani de dupa evenimentele ce-au schimbat brutal si cu consecintele cunoscute istoria tarii, când eram vizitat cu asiduitate. Imi placeau aceste regasiri la capatul lumii cu prieteni si cunoscuti de breasla. Chiar si necunoscutii ce-mi calcau pragul si cu care ma intindeam la un pahar de vorba ma reintorceau cu povestile lor acasa, in România noastra. Fiecare cu versiunea lui despre „revolutie”, fiecare cu iluziile lui despre ce si cum va fi, fiecare cu ranchiunele si idiosincraziile lui si eu cu ale mele. Ore in sir, uneori nopti lungi de palavrageala ca sa descoperim curând, si totusi târziu, ca ne-am cam inselat cu totii, ca ne-am cam furat caciula, ca ne-am cam ratacit in aproximatii si visuri despre un prezent si un viitor asupra carora aveam datoria de a ne spune cuvântul fara sa stim insa ca nu va folosi la nimic de vreme ce altii le gândisera si le luasera in stapânire.
    Cu timpul, vizitele s-au rarit. Din când in când, scriitori, ziaristi, regizori, universitari cunoscuti mai ajung la Montreal, dar telefonul nu mai suna, au alte treburi, alte obligatii, se simt mai rasfatati si mai ascultati poate printre proaspetii imigranti economici, pot sa-si refaca mai linistiti biografiile, sa-si verse mai convingator dezgustul de socialism si sa bata mai aprig in piept cu dizidenta lor imaginara si, pe deasupra, daca se pun si de un spectacol, sa mai câstige un ban. Ii inteleg, nu le simt lipsa si nu mi-o simt de buna seama nici ei. La urma urmelor, in cazul in care tin neaparat sa-i vad, dar la drept vorbind nu prea tin, ii pot vedea in tara când ajung oricum mai des decât ei aici.
    Am primit totusi de curând o vizita. Mai putin obisnuita sau, in sfârsit, purtatoare a uneia dintre preocuparile lumii de azi care ma depasesc. O persoana cât se poate de respectabila ce-a imbratisat la timp, aproape douazeci de ani deja, cauza feminismului importata in România odata cu celelalte cauze destinate inglobarii rapide si fara intrebari de prisos in civilizatia mirifica a Occidentului. Nimic de zis, o cauza nobila in sine, dar ale carei excese si discursuri au facut si fac deseori mai mult rau decât bine. (A se reciti, spre convingere, interventiile feministe ultragiate prilejuite de cazul DSK inaintea revelatiilor despre presupusa victima si tacerea de dupa.)
    N-as fi pierdut timpul sa scriu despre aceasta vizita, altminteri agreabila, daca motivul calatoriei dincoace de Ocean n-ar fi fost participarea la un colocviu ce-a reunit aproape o mie de femei sosite pâna si din Africa la etajul 12 al unui edificiu universitar din Ottawa menit unei reconfortari reciproce in particularitatile lor asumate sau revendicate. Lesbiene, transsexuale, transgene, obeze, militante feministe si, pentru un plus de culoare locala, amerindiene. Doua zile de discutii, douã zile de militantism, doua zile de dezvaluiri si de revendicari adresate guvernelor, societatilor in general ce nu s-au pliat inca definitiv exigentelor dictatoriale ale minoritatilor. Tara permisiva dincolo uneori de orice intelegere, Canada are secretul acestui gen de intâlniri, seminarii, colocvii, dezbateri al caror interes nu depaseste cercul invitatilor, al organizatorilor si al comanditarilor.
    Mi-e greu sa spun in ce masura, si vizita despre care pomeneam nu m-a ajutat câtusi de putin sa ma lamuresc, concluziile colocviului au sau vor avea vreo pertinenta in România. Fie ele si aiuritoare sau de-a dreptul grotesti, problemele cu care se confrunta Canada, ca si restul Occidentului de altfel, n-au decât o vaga si superficiala legatura cu cele din tara. N-am informatii despre miscarea feminista româneasca, s-ar putea sa existe si dincolo de zidurile universitatilor sau ale câtorva redactii, dar in afara de câteva semnaturi de domnisoare cu experienta vietii sub texte de o lamentabila platitudine chiar si a locurilor comune, românii de ambele sexe, atunci când nu se joaca de-a orientarile sexuale si nu ies in strada o data pe an sa se exhibe excitati de vizitatorii de peste hotare mai numerosi decât ei, au alte griji, cu mult mai grave, cu mult mai urgente: saracia, sanatatea, invatamântul, pensiile, prezentul apasator si viitorul ce se anunta si mai apasator. n

    (11 iulie 2011)

    Etichete: