Sari la conținut
Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 488
2014-10-09

O toamnă prea fierbinte

    Adunarea Generală a ONU şi-a deschis lucrările celei de a 69-a sesiuni sub auspicii nu tocmai favorabile. Consiliul de Securitate a ţinut o reuniune extraordinară pentru adoptarea unei noi rezoluţii privind combaterea terorismului. Până acum bombardamentele americane şi franceze pentru lichidarea „statului islamic“ nu au dus la rezultatul scontat. Ne aşteaptă un nou război în Irak şi Siria.
    Mişcările de revoltă se extind în Asia. Deocamdată, manifestaţiile izbucnite în Hong Kong sunt (relativ) paşnice.
    Reuniunea ONU, care urma să stabilească noi norme privind protejarea mediului de viaţă, nu a reuşit să determine marii poluatori să se alăture eforturilor făcute pentru sănătatea Pământului.
    Barbarie în secolul XXI
    Preşedintele Obama a admis că Statele Unite au subestimat amploarea ameninţării teroriştilor jihadişti. Unii au considerat această confesiune o slăbiciune; pentru alţii a fost expresia dureroasei suferinţe faţă de barbaria teroriştilor care au introdus în „legile lor de război“ decapitarea ostaticilor. O barbarie căreia fundamentaliştii îi asigură o largă propagandă prin spectacole puternic mediatizate. Noul val de crime nu are egal nici măcar în teroarea răspândită de reţelele Al-Qaeda.
    La iniţiativa Washingtonului a fost creată o Coaliţie internaţională care îşi propune lichidarea, pe cale armată, a „statului islamic din Irak şi Levant“, sursa nouă a răscolirii lumii arabe. Statele Unite şi Franţa au recurs la bombardarea infrastructurilor cucerite de fundamentaliştii sunniţi prin jaf armat, pentru a le distruge resursele de venituri. Ideea de a fi desfăşurate forţe terestre în Irak şi Siria este luată deja în calcul. Aceasta ar conduce direct la deschiderea unui nou război. Există şi opinia că se impune instituirea unui dialog cu islamicii pentru atenuarea a ceea ce s-a numit „şocul religiilor“. Concomitent cu condamnarea terorismului fundamentalist, comunitatea islamică însăşi reclamă acest dialog. El se va dovedi util, cândva, dacă va fi respectată condiţia formulată clar şi fără menajamente de Papa Benedict al XVI-lea, în 2006: dialogul între religii, ca orice alt dialog, presupune renunţarea prealabilă la violenţă.
    Revolta umbrelelor
    din Hong Kong
    Revoltele nemulţumiţilor sau mişcările indignaţilor se deplasează în Asia. În septembrie au ajuns în China. Timp de câteva săptămâni, tineri rebeli din Hong Kong au ocupat străzile pentru a protesta împotriva măsurilor preconizate de Beijing de a alinia sistemul democratic al alegerilor, moştenit de pe vremea când oraşul-stat era sub protectorat britanic, la standardele puterii centrale de la Beijing. Mişcarea rebelilor are un nume din care nu lipseşte poezia: revolta umbrelelor. Ea pare să se încadreze în ceea ce s-a numit „occupy movement“, mişcarea mondială de protest liniştit gândită parcă să atenueze violenţele declanşate de „primăvara arabă“. Modelul demonstraţiilor a fost impus de faimoasa Occupy Wall Street din 2011. În numai un an, astfel de revolte au izbucnit în 82 de ţări. Acel tip de proteste era concentrat pe revendicări economice. Mişcarea din Hong Kong este diferită pentru că îşi propune scopuri politice. Este mult mai radicală, mai bine condusă şi pare să iniţieze o nouă etapă în organizarea manifestaţiilor de stradă. Rebelii chinezi au adus o inovaţie în tehnica rezistenţei: se folosesc de umbrele, de unde şi numele de „revolta umbrelelor“. O ciudăţenie o conferă tinereţea liderului ei, un elev de 17 ani. Original este şi mobilul nemulţumirilor: preocuparea anticipată pentru soarta unor alegeri care vor avea loc abia peste trei ani! După cum se vede, chinezii trăiesc în viitor.
    De la revenirea Hong Kong-ului sub tutela Beijingului, în 1997, nu au fost organizate manifestări de o amploare comparabilă. Guvernul de la Beijing a cerut încetarea imediată a revoltei. Hong Kong este China, s-a auzit de la Beijing. Pentru prima dată, la 28 septembrie, forţele de ordine au fost obligate să facă uz de gaze lacrimogene pentru a potoli furia demonstranţilor. Mulţi se întreabă care va fi soarta acestor mişcări de stradă în China. Chiar în cazul în care vor fi susţinute din afară, în numele democraţiei, succesul lor nu este garantat. Discursul ministrului chinez de externe, Wang Yi, la sesiunea Adunării Generale a ONU, ţinut chiar în timpul manifestaţiilor, nu lasă nici un dubiu în privinţa tratamentului conflictelor, nu neapărat internaţionale. Teza oficială conţine un principiu de drept internaţional observat sistematic de China populară: cel al neamestecului în treburile unui stat. El devine aplicabil, la nevoie, în cazul Hong Kong. „Aşa cum s-a văzut în Gaza, Irak, Republica Centrafricană sau în Sudanul de Sud, a afirmat Wang Yi de la tribuna ONU, lumea în care trăim este departe de a fi liniştită. În faţa conflictelor care nu se mai termină, trebuie să ne punem întrebarea: cum putem să ajungem la o pace durabilă? Mai întâi trebuie căutate soluţiile politice. Orice acţiune coercitivă trebuie să aibă autorizaţia Consiliului de Securitate. Dacă o ţară plasează legile ei interne mai presus de dreptul internaţional şi se amestecă în afacerile interne ale unui alt stat, aşa cum vrea, sau caută chiar să schimbe regimul, legitimitatea acestei acţiuni nu poate decât să fie pusă în cauză de către comunitatea internaţională“.
    După o revoltă portocalie, una a iasomiei şi cele ale indignaţilor, iată că a apărut şi una a umbrelelor. Reţelele de socializare, bine servite de internet, au înlocuit militantismul, mai ales rolul de altădată al liderilor politici, care ridicau masele prin demonstraţii, greve, rebeliuni. În secolul trecut, forţa acestora era capabilă să conducă la căderea guvernelor sau chiar la schimbarea regimurilor politice. Mişcările de azi care, în comparaţie cu cele violente de altădată, ar putea fi socotite revolte ale fericiţilor, au urmări imprevizibile. Cu ce s-au ales revoltaţii portocalii din Ucraina? Dar cei ai revoluţiei iasomiei din Tunisia? Unele dintre acestea sunt adevărate spectacole de stradă, cu scopuri discutabile, cazul celor ale francezilor nerăbdători să fie legiferate căsătoriile gay. În toiul acestora, guvernul lui Hollande antrena Franţa în războaiele din Mali şi Republica Centrafricană. Ce au schimbat indignaţii din pieţele Spaniei, din faţa catedralelor londoneze sau de pe străzile atâtor oraşe americane? Născocirea din urmă, internetul, asigură nu numai convocarea rapidă a nemulţumiţilor, ci şi, dacă este nevoie, deturnarea mesajului revoltaţilor. Uşurinţa scoaterii în stradă a nemulţumiţilor este anihilată, în cele mai frecvente cazuri, de capacitatea manipulării lor spre cauze periferice.
    Un eşec scontat
    Anul viitor urmează să se ţină la Paris un nou summit consacrat climei, unul în continuarea celor de la Rio, Tokio, Copenhaga şi Toronto. Toate reuniunile de până acum pe această temă s-au soldat cu rezultate sub nivelul aşteptărilor şi al imperativelor. În aceste condiţii, pentru a asigura un minim succes demersurilor viitoare, ONU a luat iniţiativa organizării unei reuniuni extraordinare la nivel înalt, în deschiderea sesiunii Adunării Generale. Reprezentanţii puterilor industriale cu cea mai mare contribuţie la degradarea, prin poluare, a climei, adică Statele Unite, China, Rusia, India au împiedicat, ca şi până acum, adoptarea unor angajamente concrete. Tactica acestor state de a-şi atinge scopul este simplă: conduc dezbaterile spre eşec. Participarea altor state a devenit o farsă. Acestea asigură decorul internaţional şi părăsesc reuniunile doar cu mulţumirea că au mai avut o ocazie să-şi arate îngrijorarea pentru soarta planetei. Nu au mijloace de presiune şi se resemnează, ca romanticii cândva, socotindu-se fără de noroc. Ca să se mai răcorească, acuză marile puteri de egoism naţional. Este maximum de ce pot face şi minimum în privinţa adevărului. Egoismul naţional trebuie pus în legătură directă, de exemplu, cu unul – nu singurul – dintre marii poluatori: industria de armament. Aceasta asigură fronturilor de luptă mijloacele pentru întreţinerea conflictelor şi a războaielor. Pe acest adevăr trebuie aşezată îngrijorarea faţă de soarta omenirii. Cineva, decepţionat, remarca faptul că lupta împotriva terorismului este dusă cu mai mare dorinţă de colaborare şi cu mai mult succes decât cea împotriva degradării, prin poluare, a condiţiilor de viaţă pe pământ. Cum să nu devenim sceptici, precum un ziarist de la The Wall Street Journal care, pornind de la eşecul reuniunii extraordinare a ONU pe tema climei, anticipa că summit-ul viitor de la Paris este perfect inutil.
    Pe agenda sesiunii Adunării Generale au rămas doar neliniştile celor mulţi pentru viaţa pe Pământ. Diplomaţii se străduiesc, în continuare, să redacteze o convenţie-cadru în speranţa că vor oferi o bază de discuţie în cazul în care marile puteri industriale vor avea chef să semneze un acord privind schimbările climaterice.
    Când va fi să fie!