O scurta digresiune

Inainte de orice, o scurta digresiune. Neplacuta, dar necesara… In numarul din decembrie 2009 al revistei „Cultura“, tiparit imediat dupa realegerea lui Voda-Basescu, avertizam publicul cititor al acestei publicatii ca nu voi mai semna texte de critica politica si sociala in coltul de pagina ce-mi este rezervat. Dezamagirea, revolta, scârba si dispretul imi erau atât de colosale, incât am intuit ca doar a face ceea ce este pe placul sufletului meu ma mai poate salva. De la depresie, agresivitate si flegme. Dedicând in acest saptamânal, de care ma simt legat sufleteste, un serial intreg autobiografiei lui Andre Agassi, m-am tinut de cuvânt. Fara acest balon de oxigen, cu siguranta ca as fi luat-o razna. La fel, am ocolit jurnalele, site-urile de stiri, revistele, posturile tv si de radio, ca si semnatura tuturor acelora care pupa, ling si sug inspre Cotroceni – pe bani de la bugetul public, natural. Am facut loc in viata mea unor lucruri placute, neatinse de spurcaciunea oranj. Intr-un cuvânt, am practicat un salutar exercitiu de evazionism.
Doar ca astazi (mare surpriza, ce sa zic!) descopar ca situatia româneasca indeplineste punct cu punct banalele mele previziuni pe care le-am tot facut de vreo doi ani incoace. Despre jaful electoral fara precedent (exceptându-i pe bolsevici!) nu se mai cade sa vorbesc. Dar acum, prin falimentarea practic a ceea ce a mai ramas din România, problema se pune in termenii purei supravietuiri fizice. Pentru aproximativ sase-sapte milioane de concetateni. Nu stiu pe cine au votat acestia, daca au votat, e problema lor, dar nu pot sa uit cum, in afara aparatului de partid, cumparatilor si partenerilor oranj, cam patru milioane de netoti s-au incolonat in mod voluntar si liber ca sa-l realeaga pe Capitanul Hook. Deh, dânsii, compatriotii mei si-ai vostri, luptau impotriva comunismului, securistilor, mogulilor, tonomatelor, jafului liberal si coruptiei pesediste. Aparau tara de privatizarea frauduloasa a minelor de sare si Postei. Si tot asa. Aferim! Azi, nici macar nu-i mai intreb pe vasnicii amatori de eroism portocaliu, indiferent daca lucreaza la privat sau sunt bugetari ori pensionari, cum o sa mai câstige ei bani de papa, medicamente, apa, gaze si caldura. Si chiar de pampersi pentru copiii lor (absolut delicios delirul de doua minute intregi pe tema pampersilor pus in opera de El, Supremul in Parlament!; neindoielnic ca Freud si-ar fi scris capodopera vietii daca ar fi fost contemporan cu Amiralul Nelson…). Sa vedem deci cum va fi cu locul de munca, cu spitalizarea, cu scolarizarea, cu intretinerea si in general cu tot ceea ce insemna cândva trai decent in România. Asadar, fara pic de resentiment, le urez sincer acestor „anticomunisti“ din 2009 sa le fie viata frumoasa si sa traiasca bine. Sa deguste total si pâna la fund ceea ce au cultivat. Pentru ca exista un pret pentru toate, inclusiv pentru inocenta, naivitate, cretinism psihologic, nesimtire rationala si imbecilitate civica.
Aceasta paranteza in epopeea agassiana am deschis-o doar intrucât am un copil si sunt obligat sa apar cum pot existenta acestuia impotriva unor monstri de tip nou cum sunt Basescu, Boc, Videanu, Berceanu, Udrea si tot aparatul lor de propaganda, format din intelectuali si jurnalisti care vor mânca cacat pâna in pânzele albe – nu ma indoiesc. Nici in ceasul de pe urma mintea nu le va veni la cap. Subliniez insa ca in afara acestor rânduri eu nu voi mai discuta despre „afacerea Basescu&comp“. Nu-mi place sa vizitez evidente, nici sa predic in pustiu. In schimb, imi voi vedea de pasiunea mea tenisistica (sper ca si a voastra), dar când disperatii vor iesi in strada ii asigur ca pot conta pe pumnii si picioarele mele, pe niscaiva rosii sau oua stricate, ca si pe pietrele pe care e posibil sa le desprind din caldarâm, asa, ca simplu exercitiu ontologic. Asta, pentru ca actualii guvernanti, a caror incompetenta e intrecuta doar de coruptia lor, pot intelege exclusiv acest tip de limbaj. Pai, sa le facilitam aprehensiunea, nu? Pâna atunci, Let’s talk about Agassi life!