EUGEN SIMION în dialog cu AUGUSTIN BUZURA
E.S.: S-au aglomerat, am impresia, temele în convorbirea noastră. Semn că trebuie s-o continuăm. Mai întâi, despre visele tale. Vise religioase. Reverii mistice. Ca medic psihiatru poate îmi spui şi mie cum de apar ele în inconştientul nostru sau acolo unde apar în fiinţa noastră profundă şi misterioasă?! Şi ce semnificaţie pot avea aceste fantasme ale somnului? Că eu nu pot să ştiu. Mama credea în vise şi, până târziu, până după 90 de ani (a trăit 94 de ani), visa şi îşi interpreta visele. Ce-i interesant e faptul că mai toate visele ei se petreceau în copilăria ei şi cu oamenii din acea vreme. Cu părinţii şi fraţii, surorile ei (au fost nouă copii)… Nu-mi amintesc însă să-mi fi povestit vise cu caracter religios, deşi era o fiinţă profund religioasă. Eu am avut şi am încă vise profane. Unele se repetă şi sunt adevărate coşmare. De aceea nu prea le iubesc. Şi nici nu le analizez cu mare atenţie. În fapt, nici nu mă pricep. L-am citit, bineînţeles, pe Freud, dar el duce visul într-o zonă şi mai complicată a fiinţei şi stabileşte cauzalităţi pe care nu le poţi controla… Înţeleg, din ce-mi spui, că eşti un spirit religios. Socotesc că este în beneficiul talentului tău epic, pentru că o credinţă profundă de ordin religios deschide spiritul spre bunătatea şi frumuseţea lumii. Îi deschide calea spre singura morală cu adevărat demnă de condiţia omului: toleranţa. Cioran, care pe urmele lui Nietzsche nu acceptă toleranţa (o socoteşte şi el morala sclavilor!), scrie, totuşi, în tinereţea lui românească, că orice nelinişte care nu are o substanţă religioasă este falsă. Asta dovedeşte că în substraturile adânci ale nihilismului cioranian se agită (cel puţin în tinereţea sa) un spirit religios care pune întrebări… Aduci exemplul preoţilor care au suferit şi au rezistat la suferinţă, apărându-şi credinţa, în închisori. Eliade scrie undeva că în detenţie au rezistat cei care ştiau să povestească. Adică aceia care pun existenţa în mit (povestea). Ar trebui poate să adăugăm că, în afară de darul epic, cei care au trecut, demn, prin suferinţă şi-au păstrat sufletul şi spiritul, având şi darul (harul) credinţei sau şi l-au căpătat în detenţie. Mă gândesc la Nicolae Steinhardt.
A.B.: Există câteva amănunte pe care simt nevoia să le pomenesc de dragul adevărului. Nu fac parte dintre cei care au fost torturaţi de întrebarea dacă există sau nu există Dumnezeu. Am moştenit de la ai mei un Dumnezeu bun şi puternic. El ne-a dat viaţă, hrană, sănătate, un Dumnezeu diferit de cel despre care aflasem de la unii colegi de şcoală că ar fi necruţător cu păcatele noastre, că te vede oricând şi oriunde. Credinţa este treaba mea strict particulară, nu am duhovnic, aşa cum se laudă mulţi dintre ipocriţii acestor ani că au, dar am prieteni statornici printre slujitorii bisericii. Mai mult, este pentru prima oară când vorbesc despre credinţa mea. N-am mai avut vise mistice, iar despre interpretarea celor pomenite n-aş vrea să comentez. Am mai spus-o, pe Dumnezeu l-am simţit în cele mai complicate momente, când eram convins că nu mai există nicio soluţie. Cât despre Iisus, am spus-o de câteva ori, m-a urmărit mereu episodul Ghetsimani, când a încetat să mai fie zeu, devenind om. Primul om adevărat dintr-o uriaşă literatură. Asemeni zeilor greci cărora nu le lipsea nimic din ceea ce era omenesc, din păcatele, mizeriile şi bucuriile oamenilor, în afară de timp. Altfel, visez mult, am simbolurile mele care mi se potrivesc doar mie. Sigur, am citit nenumărate cărţi de psihanaliză şi despre psihanalişti dar, în mine, un loc aparte îl ocupă Jung – la înţelegerea căruia a contribuit şi Sabine Spielrein şi extraordinara lor poveste de dragoste. Jung l-a apreciat foarte mult pe Wilhelm Stekel a cărui carte, Interpretarea viselor, a lăsat o urmă trainică în înţelegerea mecanismelor profunde ale viselor. Mă simt foarte apropiat de Viktor Frankl, creatorul logopediei, adică a celei de a treia căi în psihanaliză, după Freud şi Adler. Într-o altă viaţă, dacă m-aş reîntoarce la psihiatrie, aş porni de la Frankl căruia i-aş putea aduce, sunt sigur, măcar o completare. Cât despre toleranţa mea, despre care vorbeşti, nu cred că se datorează numai religiei, ci şi formaţiei ştiinţifice care m-a ajutat să înţeleg omul cu toate ale lui, văzute, şi mai ales nevăzute…
E.S.: Revin la tema religiosului în literatura română… Tema omului religios nu-i esenţială în poemele lui Eminescu, Bacovia, Barbu, I.L. Caragiale, Rebreanu… Este prezentă, desigur, la Arghezi, Voiculescu şi la „poeţii religioşi“ de tipul Crainic. O aflăm acolo unde ne-am aştepta mai puţin, la tânărul nihilist Eugen Ionescu, un veritabil mistic cu mari crize de îndoială. Crede şi cere zilnic dovezi lui Dumnezeu că există. Arghezi este un caz şi mai complicat, cum ştii… Să nu-l uităm, pe Gala Galaction sau pe Ion Agârbiceanu. Cum vezi, această relaţie complicată care a pătruns rar în proza românească? Cu excepţiile citate, omul românesc nu apare, în literatură, sub înfăţişări mistice. Mircea Eliade deplângea acest fapt în anii ’30… În schimb, la marii ruşi (Dostoievski şi Tolstoi), filosofia de existenţă a individului are o puternică dimensiune religioasă … Noi mergem mai des spre satiră şi, când apare (în opera lui Sadoveanu sau în dramaturgia lui Blaga), Dumnezeu se înfrăţeşte cu lucrurile… Nici Arghezi – şi el, un spirit credincios cu mari crize de revoltă – nu stă departe de această viziune… Pe scurt, cum defineşti relaţia ta şi, în genere, relaţia noastră – a românilor – cu Dumnezeu?
A.B.: S-au construit foarte multe biserici, dar nu şi şcoli în vecinătatea lor, iar biserica fără şcoală este o treabă făcută nici măcar pe jumătate. Eu cred că am rămas o insulă latină într-o mare slavă tocmai din cauza analfabetismului. Iar cu analfabetismul pe care-l avem astăzi, mult mai generos şi mai bine întreţinut de guvernanţi, vom rămâne o mahala latină într-o mare euroamericană. În ciuda numărului mare de biserici, preoţi şi călugări, a moaştelor care adună în jurul lor sute de mii de oameni, eu tot susţin că românii sunt, cu puţine excepţii, superstiţioşi şi cam lipsiţi de fiorul cu care alte popoare îşi caută şi îşi apără credinţa. Mai mult, reuşesc să-l coboare pe Dumnezeu la nivelul lor de înţelegere. Dumnezeu şi Sfântul Petru transformaţi în simpli turişti umblă pe pământ pentru a se pune la curent cu tăria credinţei supuşilor, cu generozitatea şi omenia acestora şi, desigur, cu starea relaţiilor dintre ei. După cum se poartă credincioşii cu Dumnezeu, ai zice că aceştia nu au urmă de frică: nişte cruci făcute în dreptul bisericilor, câţiva bani lăsaţi în cutia milei, atingerea moaştelor unor sfinţi sau procurarea unor sticluţe cu agheasmă sunt socotite fapte de credincioşi adevăraţi, care, în diverse împrejurări, negociază cu Dumnezeu şi, dacă se poate, îl mai şi trişează confundând promisiunile cu faptele. Târgul făcut cu un preot nu-i literă de lege, ci o promisiune făcută unui om. Oricum, există o foarte mare înţelegere pentru păcat şi compromis de orice fel. Pe alt plan, tot aşa, în secole nu prea îndepărtate, aveau aceeaşi înţelegere pentru haiduci: „Fură, dar dă-mi ceva şi mie !” În religie, i se dă şi lui Dumnezeu ceea ce crede omul că trebuie să-i dea pentru a face pace, dar nimic mai mult. La noi, din păcate, şi oamenii sunt precum biserica. Aceasta şi-a redus mult militantismul, grija pentru semenii aflaţi în nevoi şi suferinţe, pentru miile de copii şi bătrâni abandonaţi care îşi duc zilele pe străzi sau prin canale. Sufletul rămânând tot mai puţin în seama bisericii. La fel, educaţia religioasă. Nişte reporteri ai unui post de televiziune le-au pus la un moment dat o singură întrebare, simplă, unor oameni ce ieşeau de la o slujbă: „Cine a scris Biblia?“ O bună parte nu aveau habar, iar alţii răspundeau cu toată convingerea: „popa!“ Altfel, biserica mai împarte câte o sarma, un ceai sau o bucată de cozonac pelerinilor care se înghesuie la diverse moaşte, lăsând restul în seama unui stat nesimţit, lipsit de orice urmă de înţelegere pentru omul sărac sau suferind, un stat condus de activişti, de oameni plini de diplome şi masterate, dar care dispreţuiesc din tot sufletul cartea, educaţia, ştiinţa. M-am gândit de multe ori la Dumnezeul Vechiului Testament – un Dumnezeu crud, neiertător, gelos ce îşi supunea credincioşii la tot felul de teste de fidelitate. Cum ar fi reacţionat El văzând delăsarea şi indiferenţa bisericii, dar şi ale celor care conduc ţara? Cât despre scris, mă încăpăţânez să cred că este nevoie şi de talente extraordinare sau de mari personalităţi religioase capabile să scoată o temă din anonimat. Literatura marilor ruşi a avut norocul, datorită unei sume generoase, să fie tradusă în Europa în timpul vieţii lor. Cert este că nu poţi ilustra teme mari cu talente mediocre. Iată, Arghezi: Dumnezeul lui nu este diferit de un ţăran român, atâta doar că acest ţăran este genial. Geniul face diferenţa, el smulge strigătul: „Vreau sã te pipăi şi să urlu: Este!“ Dintr-o perspectivă pur umană, mă întreb : să nu fi ajuns să-l simtă pur şi simplu, să nu fi simţit nevoia de a striga „Este!“ fără ajutorul degetelor? Îmi amintesc deseori că am trăit un timp, puţin, dar am trăit, într-o mânăstire unde Dumnezeu şi Diavolul păreau a locui în acelaşi spaţiu, iar Dumnezeu nu este acea forţă grozavă ce se refuză imaginaţiei, cuvintelor, ci un înţelept care, an de an, veghează drumul lui Iisus spre cruce şi, mai apoi, spre Înviere! Zeii au, de obicei, cultura sau, mai exact, dimensiunea spirituală a celor care li se închină. Suntem cât cunoaştem. Iar dacă îndrăznim să privim înainte, nu trebuie să uităm nicio clipă că renaşterea spirituală şi morală a acestei ţări nu este posibilă fără contribuţia bisericii. Iar ea ar fi trebuit să se alarmeze de mult, cred.
E.S.: Tocmai scriu ceva despre identitatea românească şi, evident, mi-am pus şi îmi pun mereu întrebarea dacă românul este, în esenţă, un spirit autentic religios sau nu. Drăghicescu zice, pe la începutul secolului al XX-lea, că nu, românul nu are decât o relaţie circumstanţială şi aproximativă cu Dumnezeu. Nu cred că are dreptate. Sociologul citat vede doar suprafeţele spiritului românesc. Adică superficialităţile lui. Îăranul român este, în esenţă, credincios, chiar dacă nu se duce în fiecare duminică la biserică şi chiar dacă îl amestecă pe Dumnezeu în toate înjurăturile (bogate, psihanalizabile!)… El crede în viaţa de dincolo şi în Judecata de Apoi. Potrivit moralei colective, omul „lepădat de Dumnezeu” este un om în afara lumii. Aşa judecă lucrurile ţăranul tradiţional, acela pe care l-am cunoscut eu. Pentru el, religia este înainte de toate o morală. N-o respectă totdeauna, e-adevărat, dar nici n-o respinge sistematic… Dacă românul generic ar fi, cum zice Ralea, un spirit tranzacţional (numai atât), cum de apar, totuşi, pustnici, spirite mistice, oameni care îşi dăruiesc viaţa lor credinţei? Vei spune că sihăstria este o opţiune extremă şi că, în fond, Dumnezeu nu ne cere să ieşim din lume pentru a ne cultiva şi dovedi credinţa. Aşa este. Admirând, respectând pe cei care se pot retrage în meditaţie (rugăciune), cred că trebuie să admirăm şi să respectăm în primul rând pe cei care, trăind normal în societatea postmodernă (lucrează opt ore pe zi, au prieteni şi au duşmani, sunt bogaţi sau săraci, sunt loviţi de nenorociri etc.), respectă legea morală, care, în substanţa ei, este de ordin religios… Toate acestea au intrat, cred, adânc în filosofia noastră de existenţă.
Ce părere ai despre acest fapt? Crezi că mioritismul nostru ne-a scos din istorie, cum zice Cioran? Că resemnarea ne-a logodit cu nenorocul în istorie (despre nenoroc vorbesc toţi, de la cronicarii moldoveni la Cioran şi Eliade)?…
A.B.: România mea este mult mai mare decât cea a lui Drăghicescu. Şi-apoi, s-au spus lucruri şi mai triste despre noi. Un călător german prin ţara Românească, pe la sfârşitul secolului XVIII, susţinea că în ţara aceea nu lucrează decât perceptorii şi insectele! Iar alţii făceau observaţii asemănătoare: femei frumoase, harnice şi bărbaţi leneşi şi cam nespălaţi. Poate că printr-o lentilă germană aşa vor fi fost locuitorii pe care i-au întâlnit respectivii cercetători. Faptul că şi astăzi, în acest an de graţie, aproape jumătate din locuitorii ţării au toaletele în curte, este un semn că nemţii au partea lor de adevăr. Mai mult, povestea cu „Muieţi îs posmagii?“ nu nemţii au inventat-o. Sigur, până acum 95 de ani am fost împărţiţi de trei imperii foarte diferite între ele care au lăsat urme adânci în felul nostru de a fi şi de a gândi relaţiile cu lumea. Ralea cred că are dreptate: populaţiile aflate la margini de imperii sunt tranzacţioniste. Şi, după părerea mea, nici noi nu facem excepţie, după cum nu fac excepţie nici raporturile noastre cu religia. Pustnicii, eremiţii sunt excepţiile, nu regula. Ei se sacrifică pentru propria lor cauză, pentru propria lor mântuire. Ei fug de lume, nu încearcă să o convertească la credinţa lor. Sigur, sunt români, dar sacrificiile lor individuale nu şi-au pus amprenta pe modul celorlalţi de a trăi religia. Tot români au fost Horea, Iancu, memorandiştii, artizanii Marii Uniri. Români, şi cei de pe Câmpia Libertăţii. Român era şi episcopul Inochentie, român era şi Andrei Şaguna şi cei ce au înfiinţat Astra… Cei pomeniţi nu au întors spatele istoriei, nu s-au văicărit, nu şi-au plâns nenorocul. Când au avut în frunte bărbaţi adevăraţi şi un ţel convingător, n-au ezitat o clipă, au plătit cu sânge ceea ce era de plătit. Toate aceste fapte şi multe altele pe care nu le mai pomenesc, prin prisma mea privite, nu se numesc resemnare. Când în fruntea ţării am avut bărbaţi, ne-am purtat bărbăteşte, iar când au apărut golanii, hoţii şi analfabeţii, am început prin a ne văicări de nenorocul nostru tradiţional, istoric etc. Ca, până la urmă, să ne eliberăm de ei, dar abia după ce-am epuizat toate variantele calme. Cu alte cuvinte, vreau să spun că ar fi vremea să ne judecăm naţiunea şi istoria după cum suntem şi cum am fost cu adevărat, şi nu pentru a le face plăcere loazelor, golanilor şi noilor stăpâni, acum, de la Apus. Dumnezeu ne-a dat de toate, dar conducătorii ni i-am ales noi!
E.S.: Şi, pentru că vorbim despre probleme importante, te mai întreb ceva: vii din Maramureş (am trecut într-o zi, în drum spre Rohia lui N. Steinhardt, prin satul în care te-ai născut, şi, uitându-mă pe hartă, am descoperit că Berinţa nu-i departe de Târlişua lui Rebreanu – de cealaltă parte a muntelui). Spune-mi ceva despre acest spaţiu uman. Prin ce-l exprimă mai bine opera ta? Şi, după ce-mi spui, te mai întreb dacă eşti de acord cu ideea lui Marino care scrie în Memoriile lui de curând apărute că tot ce-i rău în societatea românească vine din satul românesc şi că, în genere, răul românesc (inclusiv ceauşismul) este de origine ţărănească. Ce să mai spunem de literatură?! După eseistul citat, literatura este o victimă a ruralilor! Cum judeci această manifestare de ură abisală faţă de ţăranul român? Nu-i singurul, de altfel, care are această opinie barbară de-a dreptul. Îţi aminteşti, desigur, de Al. George care îi reproşează lui Preda până şi faptul că tatăl său, prototipul lui Ilie Moromete, a făcut armata la o armă inferioară („călăraşi“), nu la una de elită (cum ar fi, să zicem, vânătorii de munte). Ce zici de aceste parascovenii?… Cum se văd lucrurile din Maramureşul tău imaginar?
A.B.: Maramureşul este un spaţiu geografic, istoric şi mai ales spiritual căruia îi sunt foarte îndatorat. Acolo sunt bărbaţi deschişi, ospitalieri, de o generozitate greu de imaginat prin alte părţi. Puternici, harnici, cu mult umor; dai de ei în cele mai dificile locuri de muncă, de la zgârie-norii din Chicago, până la vopsit vapoare în cine ştie ce porturi. Cât despre femei, ele sunt frumoase, legate foarte strâns de tradiţiile locului. Cine vrea să cunoască folclorul maramureşean, va descoperi o lume aparte din care durerea, tragedia, umorul, bucuria şi moartea nu pot lipsi: „Mă Ioa, pe unde-i mere,/ Fii bărbat nu fi muiere!“; „Şi aşa-mi vine câteodată,/ Să dau cu cuţâtu-n piatră“; „ţură, ţură Văsăli,/ De s-ar rupe arcu-n tri,/ Şi grumazul ceterii,/ Mie tot atâta mi-i!“; Dorule, câine turbat, Unde mă duci noaptea-n sat?/ Te duc, bădiţă, sub Grui, La Ileana Budului,/ Că de dorul mândrului,/ Leagănă-se lampa-n cui!“; „Până sunt bote şi pari,/ Nu mă tem nici de-un jendari./ Că nici jendarul nu-i de fier,/ Să nu intre brişca-n el!“ Acestea sunt, se înţelege, o mică parte din cântecele foarte cunoscute care sugerează un univers specific.
Prima lecţie pe care am primit-o imediat după coborârea din leagăn, cred, a fost munca. La fiecare vârstă există câte ceva de făcut. La trei ani îngrijeam de vite, întorceam iarba după coasă sau strângeam firele de porumb tăiate la prima sapă, la seceriş adunam snopii şi aşa mai departe. El, tata, vedea viaţa ca o luptă cumplită pentru existenţă, de aceea nu era niciodată mulţumit de mine: i se părea că sunt prea lent, iar într-o competiţie, importantă era, pe lângă pricepere, şi viteza cu care executai un anumit lucru. Când reuşeam să-l mulţumesc, nu-mi comunica părerea, ca şi cum era de la sine înţeles că aşa trebuia să fac. În liceu se interesa dacă am colegi unguri, nemţi sau evrei şi dacă sunt mai bun ca ei. Era un mod foarte ardelenesc de a vedea lucrurile. Eu nu i-am judecat niciodată după etnii, dar din moment ce nu-mi reproşa nimic, nu deschideam discuţia. Cum e şi firesc, la unele materii eram mai bun, la altele mai modest, dar directorul şi diriginta nu aveau motive să se plângă de mine, iar dincolo de asta, de când mă ştiu n-am concurat decât cu mine însumi. Îmi sunt un adversar mai dur decât oricare altul. Iar lui nu-i puteam ascunde nimic. Tata a avut o foarte tristă experienţă de viaţă, încât a trebuit să se descurce singur în împrejurări dintre cele mai complicate. Bunica, o femeie foarte frumoasă, a avut o poveste de dragoste cu un inginer englez care construia o linie ferată forestieră între Cavnic şi Băiuţ. Din această relaţie a rezultat tatăl meu, iar bunica, pentru că încălcase regulile familiei, a fost dezmoştenită. Străbunicul meu, om cu mare prestigiu în zonă, nu avea cum să fie îngăduitor tocmai cu moravurile unicei lui fiice. Pentru că ajutase „fraţii din Regat“ cu voluntari, bani şi arme în timpul Războiului de Independenţă din 1877, fusese trimis câţiva ani la închisoare.
O altă lecţie face cât un tratat de istorie: „Am fost şi-om fi!“ Cu alte cuvinte, spaţiul acela este al lor, al maramureşenilor, dintotdeauna, de pe vremea dacilor liberi, şi al lor va rămâne. L-au apărat cum au putut şi, indiferent de stăpânii provizorii şi de presiunea unor dictaturi, şi-au păstrat obiceiurile, cultura religia şi miturile. Îmi amintesc de eforturile Moşului din Bogdan Vodă, câţi ani s-a zbătut pentru a-i ridica o statuie voievodului Bogdan chiar în localitatea din care acesta plecase spre Moldova. Dar nu orice statuie, ci aşa cum voia el: cu faţa spre Moldova şi cu spatele către ungurii de care fugise. Iar când nu ştiu ce ministru, gândindu-se la cantitatea de cupru ce trebuia adunată, s-a interesat de ce voia neapărat statuie ecvestră, Moşu a fost scurt şi limpede: „Ecvestră, neecvestră, dar călare să fie!“ Îţi dau un alt exemplu. Un avocat rutean, profitând de aerul comunist pe care-l lăsaseră trupele sovietice în urma lor şi de principiul leninist al autodeterminării popoarelor, a organizat, într-o zi de târg, un aşa-zis plebiscit prin care Maramureşul istoric urma să treacă la Ucraina Subcarpatică. Limba română fusese interzisă, iar moneda oficială era pengo-ul maghiar. Primarul din Borşa, Găvrilă Mihali Strifunda, a adunat voluntari, i-a organizat: pedestraşi, cavalerie, intendenţă şi, cu el în frunte, au plecat să elibereze Sighetul. Prin Maramureş se vorbeşte şi astăzi că şi-a construit chiar şi tunuri din cireş. Datorită lui, Maramureşul este astăzi o parte a României. Strifunda a fost răsplătit, ca toţi cei ce au făcut ceva important pentru această ţară, în felul nostru specific: a murit în închisoare, la Botoşani, în 1961. Dar despre Maramureş aş putea scrie mii de pagini deoarece l-am cercetat demult, am vorbit cu victimele şi cu călăii locului, cu cei ce i-au păstrat tradiţiile şi, fireşte, cu moartea care-i colinda prin minele de aur. În mintea mea toate întâmplările se petrec în două puncte fixe: Berinţa şi Baia Mare. În Feţele tăcerii, acţiunea se desfăşoară în Răchiţele, în Apuseni, dar pe când scriam romanul tot la peisajul din satul meu mă gândeam fără să vreau. În alte cărţi, satului meu i-am complicat geografia şi istoria adăugându-i nişte localităţi ca Firiza, Valea Neagră, Copalnic Mănăştur. După cum şi Băii Mari, care, în unele romane poartă numele ei străvechi de Rivulus Dominarum, Râul Doamnelor – al doamnelor care adunau aur din apele unui râu căruia azi i se spune Săsar. În diverse împrejurări, oraşului pomenit îi mai atribui nişte clinici din Cluj, ba chiar şi un cartier, Someşeni ; aici existase un cumplit lagăr horthyst despre care am scris în Raport asupra singurătăţii. Prin urmare, m-au impresionat nu numai istoriile acelor locuri, demnitatea şi nesupunerea celor ce au creat acolo o civilizaţie aparte, ci şi îndârjirea cu care maramureşenii au ştiut să rămână ei înşişi, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei. De pe harta romanelor mele, cât ar părea de ciudat, lipseşte, în schimb, Clujul, deşi aici mi-am făcut studiile, aici mi s-au născut copiii şi tot aici mi-am scris majoritatea romanelor. Pentru mine, înainte de orice, Clujul a însemnat oameni, performeri în cele mai diverse domenii ale cunoaşterii. Blaga nu era un locuitor din Cartierul Andrei Mureşanu, ci însăşi marea Poezie. Agârbiceanu, Ladea, D. D. Roşca, Daicoviciu, Haţieganu, Papilian, Bologa, Fodor, Benetato şi mulţi alţii erau pentru noi, studenţii, adevărate mituri şi mult mai puţin oameni. Oameni şi clujeni eram noi, cei care, dacă luam câte un examen greu, ne duceam la clubul măcelarilor unde, inevitabil, ne ciocneam de colegii noştri de la Agronomie care ne alintau „măcelari“, pe câtă vreme, pentru noi, ei erau „ăia de la Şcoala de Înalte Ştiinţe Păioase şi Cunoştinţe Plugăreşti“. Până la urmă, atât pe noi, mediciniştii, cât şi pe ei, agronomii, ne aşteptau satul şi durerile imense care rămâneau în urma colectivizării forţate. Cât despre opinia lui Adrian Marino, după care răul din societatea noastră provine din satul românesc, mi se pare o generalizare lipsită de orice argument. Din câte ştiu, marea majoritate a intelectualităţii româneşti provine de la sat. Nici Ipoteştiul lui Eminescu nu este un oraş, şi nici Sadu, localitate din Mărginimea Sibiului, unde s-a născut un uriaş al istoriei noastre, Ioan Inocenţiu Micu Klein, întemeietorul gândirii politice româneşti moderne, cel care a folosit pentru prima dată sintagma „naţiunea română“. El a fost primul şi singurul român care a intrat în Dieta Transilvaniei, de unde era să fie aruncat pe fereastră de către reprezentanţii celor trei naţiuni recunoscute: unguri, saşi şi secui, pentru că cerea drepturile ce se cuveneau naţiunii sale. Alături de Avram Iancu, el este una dintre cele mai tragice personalităţi ale istoriei noastre. Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Blaga – „veşnicia s-a născut la sat!“ – Preda, Sorescu sunt câţiva dintr-o foarte mare şi, cred, convingătoare listă a… „răului“ datorat satului românesc. Cine ştie ce şi cine l-a influenţat când îşi scria cartea?! Căci, periodic, pe cerul mediei româneşti sau al „culturii“ orale apare câte un Neica Nimeni care contestă Istoria, Imnul, Ziua naţională, îşi strigă ruşinea de a fi român. Unii sunt luaţi în serios, aşa cum, de exemplu, sunt anticomuniştii acestor zile, dintre care unii provin din ADN-ul lui Vladimir Ilici. Mulţi dintre aceştia au aruncat toate păcatele comunismului nostru fanariot în capul lui Ceauşescu pentru a face uitate cele peste 400 de mii de victime ale înaintaşului său. Sigur, Ceauşescu a fost de la ţară, dar vina trebuie căutată în climatul care i-a permis această dezvoltare. Niciun dictator nu poate exista fără haita de lichele şi de laşi pe ai căror umeri s-a ridicat. Procurorii de azi sau Curtea Constituţională nu au oare nicio vină pentru dureroasa decădere a ţării? În romanele mele, atât cât m-a ajutat priceperea, am scris la timpul potrivit, când era teribil de greu, despre faţa adevărată a comunismului ceauşist şi asta îmi dă dreptul să afirm că mulţi dintre duşmanii lui de azi au trăit foarte bine în vremea dictaturii, ba chiar şi ţara supravieţuieşte, printre altele, din ceea ce s-a construit atunci. Dar la ce te poţi aştepta, când patria investeşte mai mult într-un puşcăriaş decât într-un om de cultură, iar în viitorul ţării, în copii şi în tineret, şi mai puţin. Politica nu mai este un mijloc pentru a face bine ţării, ci o şansă pentru politicieni, poate cea mai importantă, de a se îmbogăţi. Nu ştiu cum vor reuşi în viitor, câtă vreme au mai rămas de vânzare doar pământul ţării, metroul şi Imnul naţional. Nu văd totul în negru, cum mi s-a reproşat uneori, dar mă doare cumplit că accentele se pun în continuare greşit, că educaţia şi sănătatea sunt neglijate, mult mai neglijate decât în ultimii ani sub Ceauşescu. Şi dacă privesc cei zece ani ai lui Traian Băsescu, în care nu s-a făcut nimic, iar suverane au fost ura şi cotonogeala politică primitivă, îmi vine să reconsider şi acei ultimi ani ceauşişti. Suntem, în realitate, un popor de supravieţuitori care zicem ca alţii, dar facem ca noi. Răul nu pleacă de la ţărani, ci de la activiştii de orice culoare politică, plini de diplome culese de prin cine ştie ce ţări, şi de la o parte dintre cei ce se bat cu pumnul în piept că sunt intelectuali. Aceştia, asemeni ceteraşilor care cântă pe la nunţi, învaţă repede, după ureche, orice melodie… politică. Nu au preţuri mari, dar sunt silitori şi, la alte „nunţi“, alţi bani şi alte melodii. Cât despre ţărani, am mai vorbit în treacăt, cu alte prilejuri, despre experienţa mea când, în colaborare cu Smithsonian Institution, am dus pe Mall, la Festivalul de Tradiţii populare de la Washington, vreo 80 de ţărani; am construit acolo un sat românesc în mijlocul căruia a fost ridicată o biserică maramureşeană de lemn, reprezentând goticul ţărănesc din Transilvania, căci, altminteri, orice manifestare religioasă nu era acceptată în spaţiul respectiv. ţăranii nu fuseseră niciodată cu avionul şi nici măcar Capitala României nu o cunoşteau, au fost formidabili rămânând ei înşişi, cu obiceiurile lor de acasă, dar adaptându-se repede la condiţiile locului în care se găseau. Într-un timp neaşteptat de scurt, maramureşenii au găsit bisericile catolice din Washington şi, în zilele de sărbătoare, îşi îmbrăcau portul tradiţional şi se duceau să se închine, ca apoi să vină la treabă relaxaţi, după ce îşi vor fi luat păhărelul de ţuică, licoare pe care au salvat-o, în ciuda vameşilor şi a numeroşilor câini specializaţi în depistarea alimentelor. L-am întrebat pe primarul din Bixad care ne însoţea cum a fost posibil şi el mi-a răspuns: „Cu grijă!“! Cu noi în echipă erau şi unguri şi specialişti în mâncare cusher şi cântăreţi de Klezmer, jaz evreiesc, precum şi călugăriţe pictoriţe de icoane şi meşteşugari, inclusiv maeştri olari care făceau sub ochii privitorilor nu numai vase de lut, ci tot felul de figurine. Am asistat la o întâmplare cu primarul pomenit care devenise foarte atent la prezentatoarea de etnie maghiară. Aceasta, ca în povestea cu castravetele, după ce spunea o frază despre vecinii ţării noastre, trecea imediat la ce se află dincolo de hotarul de vest, o ţară formidabilă care, şi care etc., etc. Adică Ungaria. Auzind-o cum repetă în orice context aceleaşi fraze, primarul s-a dus la ea şi, cu un calm desăvârşit, i-a spus: „Din câte ştiu, aici nu te-au trimis ungurii, aşa că, dacă mai scoţi o vorbă despre Ungaria, te arunc în sus şi tare mă tem că nu te-oi mai prinde!“ N-o pot uita pe o ţărancă de lângă Haţeg, foarte frumoasă, care a învăţat imediat să danseze rock. Avea o condiţie fizică deosebită, doar seara, după ce ne adunam la hotel, o copleşea nostalgia: „Acasă trebuie să fete scroafa, otava rămâne necosită, vacile nu cred că au fost mulse ca lumea, nu-i cine să culeagă prunele pentru ţuică şi tu, Mărie, dansezi aici, la statuia lui Lincoln!“ Vreau să spun că ţăranii s-au acomodat perfect noilor împrejurări, dar în esenţă au rămas ei înşişi, cu toate ale lor moştenite de zeci şi sute de ani. Cu niciunul dintre ei nu am avut vreo încurcătură. Doar la întoarcere erau foarte multe locuri goale în avion. S-au întors abia în ultima zi, înainte de a le expira viza. L-am întrebat pe unul dintre ei de ce a întârziat atât şi el mi-a răspuns în glumă: „Nu eu am semnat Tratatul de la Helsinki!“ Aş putea vorbi foarte mult despre această experienţă, ca şi despre cei ce au luptat în munţi, s-au opus colectivizării ori, mai demult, în timpul Diktatului de la Viena, n-au plecat din România ca atâţia alţii, pentru că îi lega pământul. Şi mult mai demult, acum 95 de ani, şi-au trimis reprezentanţi la Alba Iulia sau au păstrat o ordine desăvârşită pentru ca Marea Unire să se poată înfăptui fără provocări şi fără vărsare de sânge. Iar dacă Rebreanu, Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, Marin Preda, Marin Sorescu sunt victime ale ruralilor, atunci nu-mi rămâne decât să zic şi eu: să ne dea Dumnezeu numai asemenea victime!
Dincolo de asta, a vorbi despre romanul rural, a privi romanul numai printr-o astfel de prismă, mi se pare o viziune limitativă. A judeca omul, personajul, după uneltele pe care le foloseşte îmi pare a fi o întoarcere la anii depăşiţi cam demult. Putem vorbi de un roman orăşenesc? Prin ce ar fi el superior şi prin care nume? Din câte ştiu, cam aceiaşi mari autori au ilustrat principalele direcţii în roman. Rebreanu a scris Ion, Răscoala, dar şi Pădurea spânzuraţilor şi Gorila. Marin Preda a scris Moromeţii, dar şi Cel mai iubit dintre pământeni şi Risipitorii. Toate clasificările de atunci erau eforturi de a trece de la realismul socialist la realismul „sans rivages“. Sigur, m-am pomenit într-o zonă în care nu sunt suficient de pregătit teoretic, dar simt că împărţirile sau clasificările de până acum nu sunt potrivite. Sau nu le înţeleg eu bine. Mie mi se par importante drama, intensitatea trăirii unor personaje, adevărurile pe care ele ni le comunică, indiferent dacă trăiesc la sat, la oraş, pe mare sau în vârful munţilor. (va urma)