CLAUDIA COJOCARIU
Printre cele mai asteptate filme ale anului, „Nymphomaniac“, în regia lui Lars von Trier, a beneficiat si a stiut sa se foloseasca de cea mai buna strategie de marketing si de promovare, întrecând, la anumit nivel – pentru ca, în primul rând, este vorba despre un film de autor –, pâna si productiile hollywoodiene. E un lucru destul de rar întâlnit în rândul filmelor art house, dar nu si în ceea ce-l priveste pe von Trier. Manipularea de marketing este la ea acasa si se simte, spre final, atunci când este notabila diferenta între ce a circulat pe internet si în presa – catalogul posterelor orgasmice si teaserele cele mai gustoase – si ceea ce se vede pe marele ecran. Totusi, acea mica diferenta de receptare apare din cauza unei probleme legislative, si anume cenzura, asta pentru ca, înainte ca filmul sa înceapa, regizorul ne avertizeaza ca ceea ce vom viziona este varianta cenzurata. Din pacate, spre deosebire de alte filme în care vizionarea ambelor variante – cea cenzurata si director’s cut – este benefica pentru trasarea unor diferente de opinie si viziune, filmul lui von Trier ar trebui urmarit în forma lui pura/lunga si atât. Nu pentru ca taieturile montajului ar elimina adevarul primordial sau chintesenta auctoriala, ci pentru ca scurtarea lui presupune o anihilare domoala a scopului regizoral. Chiar si asa, filmul, prin metoda sa aditiva, ramâne în ochii publicului nefamiliarizat cu teribilismul autorului unul destul de savuros si socant. Cât despre cei familiarizati cu filmele si personalitatea regizorului danez, cenzura s-a simtit destul de bine, prin simplul fapt ca viziunea agresiva asupra sexualitatii pare atent scurtata si nu prea se întâlneste cu ochiul de soim al creatorului filmului.
În 2011, dupa finalizarea proiectului „Melancholia“, Lars von Trier, intervievat la una dintre conferintele de presa, marturisise cu bucurie si entuziasm ca urmatorul sau proiect va fi un film porno. Raspunsul lui fusese considerat tipic, la fel de bipolar ca si personalitatea/viziunea lui (pentru ca von Trier a fost si este un „godfather“ al manifestului Dogma 95, dar si cel care a încalcat regulile pe care le scrisese cu penita de aur). Astfel, „Nymphomaniac“ s-a asezat destul de confortabil în asa-zisa breasla a filmelor porno, cu mici pusee venite de la creatorul sau, care îsi raspândea, din când în când, ideile profunde cu privire la subiectul abordat. Privind dintr-o perspectiva generala si trecând prin toate microcosmosurile cinematografice ale anului abia încheiat, „Nymphomaniac“ face parte dintr-un nou tip de trend, care ar putea sa poarte denumirea de new wave porn. Sintagma suna, oarecum, destul de superficial, dar expunerea problemelor de natura morala, sociala si politica prin intermediul sexualitatii (cu mici/mari diferente între viziunile fiecaruia asupra acestei tematici) reflecta o oarecare distantare de tot ceea ce a mai fost pâna acum (a se vedea si „La vie d’Adèle“ sau „L’inconnu du lac“). Chiar si asa, marea realizare a lui von Trier în acest film este subliniata de catre regizorul însusi, pentru ca nu perversitatea actelor de natura erotica este triggerul sau ceea ce defineste filmul, ci perversitatea gândirii si formatarii unui anumit tip de conceptie/eticheta umana, atribuita, în acest caz, personajului feminin. Filmul lui von Trier nu este porno pentru ca ne arata, ci pentru ca ne pune sa ne gândim – prin intermediul unor mecanisme fascinante – la niste situatii de-a dreptul absurde, a caror aparitie/adeverire ar putea fi foarte putin plauzibila pâna si într-un film. Si, pentru ca întelegerea filmului necesita nu numai o analiza, dar si o vizionare a celei de-a doua parti, la care ar trebui sa se adauge forma finala, adica varianta necenzurata, iata câteva dintre aspectele de care ne putem lega plecând doar de la ceea ce am vazut pâna acum:
1. Lars von Trier nu renunta la fragmentarea povestii pe capitole, astfel ca primul volum contine cinci capitole care o au în centru pe Joe cea tânara (Stacy Martin). Începutul filmului, un soi de uvertura acompaniata de muzicienii de la Rammstein, are rolul de a plasa spectatorul în atmosfera si de a o introduce pe Joe cea matura (Charlotte Gainsbourg). Întinsa pe strada si ranita, Joe este culeasa de pe jos de catre un intelectual evreu, Seligman (Stellan Skarsgård) si primita în casa lui. Odata cu refacerea partiala a protagonistei, aceasta începe sa-i povesteasca barbatului amabil motivul pentru care a ajuns în aceasta stare si întâmplarile din viata ei. Naratiunea este cronologica si începe cu Joe cea mica, cu incursiunile ei quasi-stiintifice în ceea ce înseamna sexualitate si senzatii, apoi refugiul ei adolescentin în satisfacerea propriilor dorinte si acumularea experientei, pentru ca, într-un final, sa ajunga la un tip de negare si o reprimare a propriilor sentimente.
2. „Nymphomaniac“ reprezinta, înainte de toate, o foaie de hârtie pe care von Trier si-a scris cu precizie si acuratete toate fixatiile sale stilistice. De la cadrele care înfatiseaza serenitatea naturii si geneza, trecând peste valentele freudiene, pentru ca ele sunt, mai presus de orice, omagii consecvente aduse lui Tarkovski, pâna la formulele clasice care reamintesc spectatorului ca se uita la un film, preluate de la tatal lor Brecht si, implicit, de la taticul Noului Val Francez, Jean-Luc Godard, „Nymphomaniac“ reuneste un adevarat arsenal stilistic, cât se poate de eclectic. Colaje, scriitura pe post de atentionare, split screen, jump cut-uri, POV, reverse motion/derulare a timpului, miscari de camera specifice, filmare în alb negru, cadre suprapuse, cadre specifice formatului de film porno etc – toate le regasim în pelicula lui von Trier.
3. Exceptând interiorizarile profunde ale protagonistei si greutatea discutiilor moralizatoare dintre Joe si Seligman, transpuse metaforic prin tot felul de povete care contrasteaza cu si care, deopotriva, împlineste caracterul fiecaruia dintre protagonisti, „Nymphomaniac“ se dovedeste a fi o comedie destul de reusita, care incita spectatorul sa guste din nebunia propusa de von Trier. „Ce-ar fi daca“ reprezinta o formula la care regizorul apeleaza, exploatând zona de absurd. Secventa în care Uma Thurman interpreteaza rolul unei sotii parasite, care ajunge cu cei trei copii acasa la amanta sotului ei, adica la Joe, este de un umor inimaginabil în acest tip de film, nu doar prin replicile demente, ci si prin expresia fetelor celorlalte personaje care iau parte la acest circ.
4. Lars von Trier nu este doar regizorul filmului, el este filmul în sine si apare în el ori de câte ori se iveste ocazia. Nu doar implicatiile stilistice îsi fac datoria de a reaminti spectatorului ca el e acolo, ci si autoironia cu privire la propriul film sau la propria strategie. Daca regizorul/autorul de film era considerat, tare demult, un deus care se ascunde în spatele camerei si a decorului, Lars von Trier – dupa cum ne arata unul dintre posterele de promovare – este chiar în mijlocul actiunii, lipit cu banda adeziva la gura si înregistrând cu telefonul tot circul pe care-l regizeaza. Este, de fapt, un act de sinceritate. Cu toate acestea, doza de autoironie apare în secventa în care Joe îi povesteste lui Seligman despre una dintre iubirile ei, si anume relatia cu Jerôme (Shia LaBeouf). Strafulgerata de acest sentiment unic pe care-l descopera, pe care, dupa cum spune titlul filmului, ar trebui sa-l uitam, Joe are o perioada de solitudine si de abstinenta. În lungile ei plimbari, surprinse cât se poate de romantic, Joe gaseste bucati ale unei fotografii împrastiate prin iarba si tufisuri. Fotografia se dovedeste a fi una cu Jerôme si sotia lui. Partea amuzanta si ironica este ca secventa se transforma într-un cliseu catastrofal, pentru ca imediat dupa ce Joe gaseste fotografia, fata senina si luminata a lui Jerôme apare de nicaieri, întregul cadru fiind desprins parca dintr-un chick flick americanesc. Cu toate acestea, von Trier taie din scurt secventa si revine în timpul prezent, unde Seligman, care adopta rolul de spectator atent, afirma ca o asemenea coincidenta nu are cum sa fie adevarata. E mai mult decât o ironie, e un fel de gag à la von Trier.
Cea de-a doua parte din „Nymphomaniac“ va avea premiera în România pe 7 februarie si va încheia, într-un mod exploziv, asa-zisa trilogie a depresiei propusa de Lars von Trier. Daca primul volum e un preludiu educational, atât din perspectiva care o înfatiseaza pe Joe, cât si din perspectiva arsenalului estetic, cel de-al doilea volum va fi, probabil, o anihilare dementa a tuturor gândurilor regizorului danez, care-si vor gasi, într-un final, un depozit compact al imaginarului creat de acesta.