Odată cu lansarea noului tip de iPhone, critica franceză vine şi ea cu o prospătură: iese din scenă autoficţiunea, intră exoficţiunea, „fiica revoltată” a acesteia. Exoficţiunea înseamnă că „eu îl povestesc pe un altul, care a trăit cu adevărat”; n-ar fi „o biografie-ficţiune la persoana întâi («eu, Stendhal»), în sensul în care autorul ar intra în capul personajului real inventând ce-a gândit acesta. În exoficţiune autorul ia distanţă, abordează personajul ca pe o matrice spirituală, morală, intelectuală, sensibilă, şi îl ascultă, vorbind despre el la persoana a treia. Eroul său e un tip care a trăit cu adevărat reinventat. Autorul se povesteşte via un mort, ca un crab-pustnic <bernard l’ermite> narativ”. Metafora e grăitoare: crabii cu pricina nu beneficiază de platoşele osoase ale confraţilor şi apelează pentru suport la cochilii de melci abandonate. Exoficţionarul ar fi şi el un astfel de căutător de proteze în trecut, într-o altă identitate pe spezele căreia să şi-o zidească pe a sa. OK. Dar de ce „exoficţiune” şi nu vechiul roman cu personaje – omniscienţa balzaciană care se strecoară în cochiliile diverselor personaje, sustrăgându-le şi, în acelaşi timp, creându-le identitatea? Păi exoficţiunea ar fi „mai multă ficţiune decât autoficţiunea (având mai mult de un personaj în peisajul său imaginar), dar nu e încă ficţiune pură (unde toate personajele sunt imaginare)”, adică e şi un pic de document, de istorie adevărată – vezi exemple precum Pas pleurer (Seuil) de Lydie Salvayre, unde „Bernanos dialoghează fictiv cu mama naratoarei” pe fondul sumbru al războiului civil din Spania, Visible la nuit (Fayard) de Franck Maubert, care prezintă „viaţa deliberat întreruptă a pictorului (Robert) Malaval, prietenul său”, sau Le Collectionneur des lagunes, unde Jean-Maurice de Montremy descrie ultimele zile din viaţa lui Ceaikovski, petrecute la Veneţia. Faptul că unele dintre aceste exoficţiuni se intersectează într-un fel sau altul cu tema nazismului, a Franţei sub ocupaţie şi a tragediei evreilor (în cărţi de Britta Böhler, Eliette Abécassis, David Foenkinos, Jean-Marc Parisis) explică într-o bună măsură recursul la exoficţiune: spre deosebire de realistul clasic, exoficţionarul se doreşte implicat ca persoană fizică în povestea lui, dar nu-şi poate aroga calitatea de martor direct la epoca pe care doreşte s-o răsfrângă în opera sa; mai mult, consideră probabil că nu e etic să simuleze o astfel de calitate (eu, scriitorul X, nu mă pot „da” drept singurul supravieţuitor dintr-un grup de băieţi evrei trecut prin cutare evenimente etc., fiindcă trăirea tragică nu poate fi mimată). Ca atare el se propune ca martor-fictiv-al-martorului-autentic la o tragedie de al cărei indicibil se poate achita aşa, prin delegarea răspunderii faţă de un terţ dotat cu o existenţă reală în trecutul vizitat. O soluţie de compromis, care, instruind asupra trecutului fără să piardă avantajele literarului, bifează şi literatura-document, şi ficţiunea zisă „pură”. Sau, după caz, nici-nici.
1. Lydie Salvayre, Pas pleurer (Să nu plângi), Seuil
2. Franck Maubert, Visible la nuit (Vizibil noaptea), Fayard
3. Jean-Maurice de Montremy,
Le Collectionneur des lagunes (Colecţionarul de lagune), Pierre-Guillaume de Roux
4. Britta Böhler, La Décision (Hotărârea), Stock (traducere din germană de Corinna Gepner) – „exoficţionalizează” dilemele morale ale romancierului Thomas Mann confruntat cu răul nazist.
5. David Foenkinos, Charlotte, Gallimard – rescrie viaţa pictoriţei evreice Charlotte Salomon, prigonită de nazişti, exilată în Franţa şi finalmente ucisă, la 26 de ani, în al Doilea Război Mondial.
6. Jean-Marc Parisis, Les Inoubliables (Cei ce nu pot fi uitaţi), Flammarion – pleacă de la povestea unor copii evrei care au trăit în satul în care, mai târziu, şi-a petrecut copilăria şi autorul. Inscripţia de pe copertă – „Eu îi privesc, dar sunt şi eu privit de ei” – e o definiţie eficientă a exoficţionarului cu „martorii” săi, personajele.