Nostalgia solidarităţii

Am citit recent în România literară un ciudat Apel la raţiune în care bunele intenţii ale pacifistului semnatar – dacă bune or fi fost! – se prefac iute într-o veritabilă aţâţare la război! Cum să-i inviţi şi să chemi la trezirea bunului-simţ şi la practicarea dialogului raţional aruncând în capul celor de altă părere salve de epitete injurioase şi calificative…  descalificante?! Nestăpânirea de sine, fibrilaţia pamfletară şi fenta demagogică a prăpăstiosului „pacifist“ cu măciuca în mână sar în ochi. „Apelul“ la raţiune e un brânci la încăierare. Nu mai era nevoie: încăierarea e în toi! Iată „stilistica“ belicoasă din „apelul la raţiune“: „Mentalitatea comunist-socialistă a lui «mi se cuvine» e atât de răspândită încât riscă să-i transforme – dacă nu i-a transformat deja – pe unii tineri creatori de un talent mai mult sau mai puţin cert, în infirmi sociali, handicapaţi morali, în acrituri ce propagă valuri de resentiment şi frustrare. În orice societate funcţională – ne previne eruditul pacifist – prevalează ideea meritocraţiei. Partea proastă pentru destui pretendenţi la glorie şi lauri e că meritele trebuie dovedite şi recompensele cucerite, nu înşfăcate fraudulos“. La ce bun să lansezi un „apel la raţiune“ când ai de-a face cu nişte „handicapaţi“?! Şi ce speranţă de „dialog“ raţional poţi întrevedea din partea unor „infirmi sociali“ şi „acrituri“ frustrate?! Îşi închipuie apelantul că la auzul acestor grozăvii „tinerii de talent“ vor sări să-şi plece, resemnaţi, capul sub jugul „dialogului“ raţional?! Mai departe, notificând că tema – tema raţiunii şi a dialogului! – îi este familiară, apelantul este la fel de convingător: „Am mai scris despre şocanta – pentru mine – lipsă de solidaritate în cadrul tinerei generaţii de intelectuali din România. Oriunde te întorci, nu vezi şi nu auzi decât acelaşi discurs al discreditării propriilor colegi, aceeaşi ranchiună, aceeaşi plăcere deşucheată de a ponegri şi – la rigoare – de a extermina. Aici nu mai e vorba de necesara concurenţă … E vorba de a elimina cu totul, de a-i face, cu orice preţ, pe adversari să muşte ţărâna“. Citesc  multe reviste, din Capitală şi din provincie: n-am citit nici despre inşi ajunşi „să muşte ţărâna“ şi nici „exterminaţi“ – cum pretinde prăpăstiosul apelant. Am citit şi eu ca toată lumea (care mai citeşte) polemici, dar mai ales pamflete (nu atât de „nimicitoare“ precum cele scrise cu mult talent pe vremuri de un Eugen Barbu, Titus Popovici sau Petru Dumitriu!). Am citit şi „înjurături“, dar nu mi-am închipuit că acestea merită un „apel la raţiune“… Erudit, apelantul de acum îşi aminteşte constatarea lui Albert Hirschman („defectul“ prea multei ştiinţei de carte!) conform căreia „urile împărtăşite conduc la uniuni amoroase ciudate“ şi ajunge astfel la cel mai puternic argument menit ca Apelul… să ducă la dialog, negociere, coexistenţă paşnică a contrariilor: „Culmea e că atacul la baionetă e o tipică operaţie prin care stânga – de la Troţki, Stalin, Lenin, Che Guevara şi urmaşii lor – s-a obişnuit să preia puterea. Amestecul baroc de ambiţii, reglări de conturi, lăcomie şi ură n-a putut ascunde chiar cu totul intenţiile propriu-zise: acelea de a compensa prin dobândirea unor avantaje şi funcţii administrative deficitul de notorietate pe care aceşti juni belicoşi cred că l-ar merita“. Un mic dezacord de la capătul acestei fraze ne-ar face să înţelegem că „junii belicoşi“ cred că ei merită „deficitul“ şi nu „notorietatea“ despre care-i vorba. Mă rog…
Impresionantă, evocarea celebrelor fantome ale unei anumite „stângi“ flutură în ochii inocenţilor ca o sperietoare la fel de proeminentă ca fantomele „dreptei“ cu care fac casă bună şi în perechi ce se confundă: Hitler şi ceilalţi! Proboziţi (slav. proobrazinu – „ce ţine de obraz“, cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionarul) cu atâta insistenţă şi aparat politico-ideologic, mă tem doar că junii belicoşi, „urmaşii“, nu-i aşa, ai celor numiţi mai înainte de prăpăstiosul apelant, nu vor simţi că „ne aflăm, de fapt, cu toţii pe o corabie care se scufundă“. Apelul la raţiune cheamă la război. Unul ce va face în continuare ravagii în rândurile oricum rărite ale cititorilor de obşte. „Şi astfel – scrie în fine cu justeţe apelantul! – ajungem la un alt punct important: cine mai citeşte literatură română contemporană? Dacă te poţi amuza constatând că furia protestatară e invers proporţională cu numărul de cititori (şi, din păcate, la acest capitol excelează poeţii), zâmbetul îţi cam piere…“. Îţi cam piere văzând (citind despre) „solidaritatea“ precară în faţa indiferenţei cu care ochiul public mai apucă să pice din când în când pe cartea românească. Dacă aceasta a fost intenţia Apelului la raţiune, atunci cu regret trebuie spus că ţinta lui a fost ratată. În compensaţie, citim despre un masiv volum omagial dedicat profesorului Paul Cornea la 90 de ani, despre care scrie în România literară Daniel Cristea-Enache la rubrica sa intitulată „Cartea românească“. Un volum în care sunt reunite aproape patruzeci de nume în jurul unei personalităţi proeminente a culturii române de ieri şi de azi, profesor preţuit de mai multe generaţii cărora le-a fost şi „un mentor în adevăratul înţeles al cuvântului“ – cum scrie criticul în comentariul său. Profesorul a acordat meritului celor educaţi şi formaţi de el toată atenţia şi comprehensiunea cuvenite predând, mai presus de toate, marea lecţie a deschiderii şi a toleranţei faţă de „diferenţa de opinie şi a multiplicităţii interpretative“. Din această deschidere şi prin acest fel de toleranţă se naşte şi se întăreşte ceea ce azi e pe cale, cum văzurăm, să slăbească până la dispariţie, solidaritatea în diversitate: „Îi datorez lui Paul Cornea – scrie N. Manolescu în volumul dedicat profesorului – cel mai important lucru pentru un student: de a mă fi învăţat să gândesc cu capul meu, cum se spune cu o expresie pleonastică, dar cât se poate de precisă. Şi încă ceva, la fel de important, învăţat tot de la el: spiritul dialogului şi, la rigoare, al polemicii“. Iată şi opinia unui mare „supravieţuitor“ al dificilelor perioade prin care amândoi au trecut, a lui Radu Cosaşu: „Poate că cea mai sobră sinteză a ceea ce am studiat/trăit cu cel care ne-a dat, în cultura română, o «sociologie a literaturii» ar fi o bibliografie selectivă şi subiectivă la cursurile sale presante cât o viaţă de om; după mintea şi gustul meu ar fi: Manifestul Comunist, trecut intensiv şi convulsiv prin Caragiale, Condiţia umană, Isaac Babel, Zero şi infinitul, 1984, Demonii, Cevengur şi, decisivă, Educaţia sentimentală, aceea în care unul dintre primii politruci ai speciei, Sénécal, slăveşte «ordinea şi disciplina» instaurate în noua sa întreprindere postrevoluţionară, iar Frédéric Moreau îl întreabă dacă nu ar fi loc şi de omenie“. Cu voia lui Radu Cosaşu, l-aş numi aici şi pe prietenul său, profesorul Ion Ianoşi, alături de bătrânul Ghidale din Armata de cavalerie, cu utopica lui „Internaţională a oamenilor buni“. Profesori ca aceştia întăresc şi leagă, de nedesfăcut, o solidaritate pe care nicio „ceartă de opinii“ n-o poate slăbi, necum s-o lichideze.
Autorul unei cărţi de neuitat, Oamenii începutului de drum, Paul Cornea stă la începutul de drum al multora dintre eminenţii intelectuali români de ieri şi de azi.