Norman Manea 75: o retrospectiva

MANEA, Norman (19.VII.1936, Burdujeni, j. Suceava), prozator si eseist. Este fiul Janetei
(n. Braunstein) si al lui Marcu Manea, contabil. In 1941 este deportat cu familia in Transnistria, repatriindu-se in 1945. Urmeaza scoala primara in Briceni (Basarabia) si Radauti, apoi Liceul Evreiesc si Liceul „Stefan cel Mare“ din Suceava, absolvit in 1954, si Facultatea de Hidrotehnica a Institutului de Constructii din Bucuresti (1954-1959). Este inginer la Suceava (1959-1961), Ploiesti (1961-1965) si Bucuresti (1965-1969), cercetator la Institutul de Studii, Cercetari si Proiectari pentru Gospodarirea Apelor (1969-1973). Debuteaza in 1966 la  „Povestea vorbii“, supliment al revistei „Ramuri“, cu povestirea Fierul de calcat dragostea, fiind prezentat de Miron Radu Paraschivescu. Colaboreaza la „Gazeta literara“, „România literara“, „Luceafarul“, „Vatra“, „Steaua“, „Tribuna“, „Familia“, „Echinox“, „Secolul 20“ s.a., precum si la publicatii din SUA, Germania, Franta, Anglia, Italia etc. In 1981, un interviu acordat revistei „Familia“, in care critica transparent directia ultranationalista de la „Saptamâna“, ii atrage atacuri violente din partea publicatiei lui Eugen Barbu, dar si a saptamânalelor „Flacara“ si „Luceafarul“. In 1986 alege sa se exileze. Din 1986 traieste in Germania, iar din 1988 in Statele Unite ale Americii, unde ajunge ca bursier Fulbright, recomandat de Virgil Nemoianu. In 1999 primeste cetatenia americana. Intre 1989 si 1992 este bursier la Bard College (New York), unde din 1994 devine writer in residence si titular al Catedrei „Francis Fournoy Professor in European Culture and Studies“. In 1992 a beneficiat de o bursa Guggenheim. A fost distins cu Premiul Fundatiei MacArthur (1992), cu Premiul International Nonino pentru Opera Omnia (Italia, 2002), cu premiul Médicis Étranger (2006) s.a.

 

 

Dincolo de dezbaterile de natura ideologica provocate de-a lungul timpului, pe teme precum nationalismul românesc radical sau gestionarea trecutului, literatura lui Norman Manea a polarizat de la inceput critica, fiind contestat si admirat cu o fervoare simetrica. Pe de o parte, Dana Dumitriu nota lipsa „vocatiei stilistice“ si gasea romanul „Captivi“ (1970) „delirant si istovitor“, Nicolae Manolescu si Alex. Stefanescu au vorbit de un „scriitor lipsit de talent“, iar Marian Popa aprecia ca „scrie foarte prost, cel putin româneste“. De cealalta parte, Mircea Iorgulescu, Liviu Petrescu, Valeriu Cristea, Paul Georgescu, Lucian Raicu, Ov. S. Crohmalniceanu s.a. au semnat exegeze minutioase si foarte pozitivante. Ambele abordari isi gasesc justificari in tipul de proza scrisa de Norman Manea, aceasta infatisându-se cel mai adesea ca un flux descriptiv in cheie contras-eliptica, surprinzând simultan planuri eterogene – discursiv, evenimential si cronologic. Vocile narative isi disputa transmisia, planul psihic interior se confunda cu cel exterior, trecutul reverbereaza in prezent, frazele sunt dominate de substantive si se dispenseaza de verbe, lirismul rabufneste si confisca proza in favoarea poemului in proza, exprimarea ultraconcentrata alterneaza cu verbiajul debutonat, monologul se confunda cu dialogul, descrierea ineaca naratiunea. Este o literatura incifrata stilistic si simbolic, solicitând un cititor foarte atent si mai multe lecturi. Polarizarea criticii decurge din raspunsul la intrebarea in ce masura scriitorul merita un astfel de efort. Cei care il contesta vor vorbi despre ilizibilitate, refuzând travaliul interpretarii si chiar al lecturii, ceilalti, dimpotriva, se vor referi la decodarea unei literaturi dense, care ofera rasplata unei hermeneutici laborioase. Autorul insusi a vorbit despre „ilizibilitatea“ propriilor carti, invocând incifrarea la care a  recurs pentru a evita inserierea intr-o literatura convenabila Partidului Comunist. Acest argument este implauzibil. In primul rând, in perioada in care Norman Manea incepe sa scrie, presiunea partinica asupra literaturii se afla intr-un punct minim. In al doilea rând, dupa plecarea in exil literatura sa nu se modifica nici in sensul dificultatii, nici in cel al conventiei esopice (dovada stilul eseului „Despre clovni: dictatorul si artistul“, critica la adresa lui Nicolae Ceausescu scrisa in 1989, dupa stabilirea in SUA). De fapt, stilul autorului vine dintr-o afinitate electiva fata de formula Noului Roman francez, influenta cea mai importanta asimilând-o prin George Perec, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, J. M. G. Le Clézio s.a., simpatizanti marxisti tradusi considerabil in anii ’60 – ’70. Norman Manea are in comun cu acestia gustul pentru proza netransparenta, ascendentul descrierii asupra naratiunii, complicarea relatiilor dintre timpuri, planuri si instante narative, preferinta pentru personaje marginale, excentrice in raport cu sistemul. Mai nimic din partea tehnica a personalitatii sale literare nu este originala in raport cu Noul Roman. In prefata la cartea de debut, „Noaptea pe latura lunga“ (1969), Miron Radu Paraschivescu nota de altfel ca vocea prozatorului nu era „nici singulara, nici unica“, reducând-o la stilistica unei „achizitii globale in spiritul culturii si al epocii noastre“, si anume cinematograful, arta a „subsumarii, condensarii si a (…) reconvertibilitatii timpului“.
Ceea ce da originalitate scrisului lui Norman Manea este substanta materiei autobiografice pe care o prelucreaza prin intermediul formulei alese. Mai toate cartile publicate in deceniul al optulea fac parte dintr-un ciclu numit „Variante la un autoportret“. Autoportretul este fidel mai mult in spirit decât in litera, desi nu lipsesc incidente strict autobiografice. Povestirile si nuvelele din „Noaptea pe latura lunga“, „Primele porti“ (1975) si „Octombrie, ora opt“ (1981) acopera un arc de timp intre deportarea in Transnistria si perioada târzie a comunismului. In „Puloverul“, text de referinta, oroarea lagarului este sugerata prin obiectul vestimentar invocat in titlu. Puloverul tine de cald, fiind astfel un lucru râvnit si rar, si in acelasi timp transmite tifosul si moartea. „Ceaiul lui Proust“ este o variatie pe motivul madlenei din ciclul „In cautarea timpului pierdut“: prizonierii isi imagineaza ca beau ceai indulcit uitându-se la un cub de zahar, ramasita fetisizata a vietii de dinainte de deportare. Proza „Nuntile“ ar fi o critica a standardizarii limbajului prin care este descris retrospectiv Holocaustul. Un copil supravietuitor este obligat de adulti sa invete pe dinafara si sa recite in cadru festiv un discurs despre experienta traumatica pe care o traise. Numai ca discursul, redactat intr-o limba de lemn, corupe trauma originara transformând-o intr-o caricatura. Ironia autorului e cu atât mai apasata cu cât discursul se bucura de succes si ajunge sa fie recitat pe la nunti, in cadrul programului distractiv. Nuvela „Trenciul“, publicata in culegerea „Fericirea obligatorie“ (1999), poate fi citita in pandant cu „Puloverul“. De data aceasta, obiectul de vestimentatie figureaza intruziunea Securitatii in spatiul privat: a doua zi dupa o petrecere opulenta ce are loc in plina austeritate alimentara a anilor ’80, sotia ziaristului-amfitrion descopera in cuier un trenci care nu apartinuse nici unuia dintre invitati. Este vizata practica Securitatii de a folosi locuinte private pentru activitati specifice.
Romanele „Captivi“, „Atrium“ (1974), „Cartea fiului“ (1976) si „Zilele si jocul“ (1977) ar putea fi supraintitulate, cu expresia lui Petru Dumitriu, „biografii contemporane“. Personajul lor caracteristic, purtând nume diverse, este un inginer care intr-un moment oarecare al vietii se sustrage confiscarii de catre sistem, desi finalmente nu refuza autoimplinirea in cadrul lui. Tema ar fi a „inadaptatului superior“ (Paul Georgescu). In „Atrium“ el se numeste Rafael Banu. Desi s-ar putea inscrie la orice facultate, Banu prefera sa se duca la munca de jos (sofer de camion, muncitor pe un santier etc.), dupa care face totusi studii universitare si ajunge un inginer de succes. Actiunea fiind plasata in anii ’50, trimiterea la formula romanului realist-socialist „de santier“ este transparenta, fara a fi in vreun fel subversiva. Textul este complicat printr-un simbolism acvatic urmarit insistent si prin multiplicarea perspectivelor narative. Si in „Captivi“, situat tot in „obsedantul deceniu“, protagonistul sfârseste recuperat dupa ce isi consuma criza (filosofica in raport cu sine si cu sistemul, dar si familiala). Prima parte din „Cartea fiului“ surprinde o alta secventa tipica anilor ’50, si anume ancheta. Dupa cum s-a remarcat, aici apar sedimente ale procesului Lucretiu Patrascanu. Capitolul cel mai puternic – ulterior publicat independent in „Fericirea obligatorie“ – se concentreaza asupra interogatoriului la care este supusa o femeie de catre un anchetator neconventional si, ca multe din personajele autorului, logoreic. Decorul este suficient de atemporal pentru a trimite catre o ancheta a Sigurantei din interbelic.
Romanul cel mai important al lui Norman Manea de pâna la plecarea din România este insa „Plicul negru“ (1986), in centrul lui fiind ancheta ratata a lui Anatol Dominic Vancea Voinov, zis Tolea, pe urmele unei scrisori misterioase care cu mult timp in urma, in 1940, il impinsese pe tatal lui la sinucidere. Pista detectivista are un echivalent in compozitia multistratificata a romanului, in care indiciile utile si referintele transparente (la „Despre eroi si morminte“ de Ernesto Sábato, la I.L. Caragiale din „O scrisoare pierduta“ etc.) coexista cu secvente aproape opace semantic. Alta simetrie abil orchestrata este cea dintre România anului 1940, in care evreul Marcu Vancea se sinucide din cauza unei simple scrisori de amenintare, si România anului 1980, in care Tolea, fiul lui Vancea, innebuneste. Romanul a aparut cu dificultati valorificate ulterior in eseul „Referatul cenzorului“. Ca urmare a presiunilor si a compromisurilor consecutive, versiunea tiparita diferea semnificativ de varianta originala. Editia din 1996, rescrisa, incearca sa reconstruiasca versiunea initiala, intre timp pierduta. Sunt practic doua carti diferite si ca arhitectura, si la nivel de detaliu. Prima este un metaroman, in stilul „Fictiune si infanterie“ de Costache Olareanu, pentru ca a doua sa renunte cu totul la rama metanarativa care facea ca textul sa fie atribuit scriitorului Mynheer. De asemenea, in a doua versiune referirile anticomuniste capata nuante imposibile in 1986.
In „Anii de ucenicie ai lui August Prostul“ (1979; Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti), paginile din sectiunea care da titlul volumului pot fi considerate un „jurnal de scriitor“ (Nicolae Manolescu), intrucât notatiile de tip diaristic nu lipsesc. Totusi, cartea este mai ambitioasa, aspirând sa fie o autobiografie compusa din fise de lectura si de dictionar, in stilul „Bibliografiei generale“ a lui Mircea Horia Simionescu, doar ca fara a inventa citatele si cartile (sunt reproduse, fara comentarii, numeroase fragmente din presa anilor ’50,). Un personaj predilect este August Prostul, „omul ce primeste palmele“, „intrusul care intra mereu când nu trebuie“, prin care este alegorizata, autobiografic si in buna masura premonitoriu, figura intrusului. Volumul mai cuprinde eseuri/recenzii empatice despre Geo Bogza, Marin Preda, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Stefan Banulescu, Camil Petrescu, Mario Vargas Llosa, Italo Svevo, Saul Bellow s.a., grupate sub titlul „Racord“. Culegerea „Pe contur“ (1984) reuneste eseuri repartizate in mai multe secvente. „Colegiale“ e dedicata unor scriitori ca Gabriela Adamesteanu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Radu Cosasu, Mihai Sin, Virgil Duda, „Nume noi“ da seama despre Stefan Agopian, Mircea Nedelciu, Ion Iovan, Gheorghe Craciun, iar in „Interferente“ Norman Manea gloseaza despre Robert Musil, Elias Canetti, filmele lui Ingmar Bergman, Salom Alehem, Franz Kafka, Thomas Mann, Ernesto Sábato s.a. Textele din „Despre clovni: dictatorul si artistul“ (1997), continuare, s-ar putea spune, la „Anii de ucenicie…“, vorbesc despre formare ca deformare, despre scriitor in societatea totalitara, despre premiul ce i-a fost retras autorului la aparitia volumului „Pe contur“, despre cenzura, despre exil si limba, despre demitizarea trecutului. Câteva interventii ale lui Norman Manea in presa americana, reluate in tara, au suscitat discutii in care chiar si comentatori liberali ai fenomenului aderentei oamenilor de cultura la forme de extremism au replicat prompt si nu totdeauna civilizat. In 1991 scriitorul publica in „The New Republic“ din Washington DC eseul „Happy Guilt“ („Felix culpa“), unde analizeaza echilibrat simpatiile de extrema dreapta ale lui Mircea Eliade, iar in aceeasi revista, in 1997, pe marginea recenziilor din tara la „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian, accentueaza ideea unor reflexe antisemite in spatiul cultural românesc contemporan.
Cea mai buna carte a lui Norman Manea, „Intoarcerea huliganului“ (2003), reia si prelungeste materia din „Variante la un autoportret“ sub forma unor memorii propriu-zise – editia americana este subintitulata „A Memoir“. Titlul unifica doua „intoarceri“ diferite: a adultului in trecutul indepartat si a exilatului in România. In prima sunt rememorate „initierea“ din Transnistria, o scurta experienta de utemist, inchiderea tatalui in colonia penitenciara din Periprava, detaliile unei cariere apatice de inginer constructor, câteva amoruri, inceputurile carierei literare, intrarea in vizorul Securitatii, plecarea in Europa si dupa aceea in SUA (plecare partiala, intrucât scriitorul ramâne captivul limbii române, „casa a melcului“ de  care exilatul nu se poate desprinde). A doua intoarcere o reprezinta calatoria de douasprezece zile in România anului 1997. Psihologia celui care revine in tara este a unui vizitator care revede cu neplacere niste locuri cândva familiare, dar care acum nu ii trezesc decât o combinatie alienanta de sentimente din zona nevrozei, a umoralului si chiar a paranoiei. Simptomatic, caietul de notatii facute in aceasta calatorie e uitat in avion: astfel, umbra celei de-a doua intoarceri a disparut, spre deosebire de spectrul trecutului. Si acum Norman Manea scrie proza autofictionala intr-un fel apropiat de eseistica. Nu incearca sa dea un ritm coerent naratiunii, pe care o imprastie in secvente si in fotograme. Liantul il aduc punctele de discontinuitate – digresiunile, elipsele, sotronul jucat intre planuri. Proza prezinta o neclaritate de lichid amniotic. Trecutul se naste, si chinurile acestei nasteri, „inventata“ si traita in prezentul narativ, construiesc efectul empatic al romanului.
„Vizuina“ (2009) reprezinta o intoarcere la fictiunea „pura“, desi afluenti autobiografici se varsa si aici. Intertextualitatea e la fel de marcata si de importanta pentru constructia cartii ca in „Plicul negru“. De data aceasta sunt valorificati Borges, a carui nuvela „Moartea si busola“ ofera unul dintre clou-urile cartii, dar si Vladimir Nabokov cu „Pnin“ (de unde Manea preia, printre altele, trucul naratorului care trece de la persoana a III-a la persoana I, introducându-se ca personaj), Mihail Sebastian (al carui personaj din „De doua mii de ani…“, Marga Stern, apare ca amanta de tinerete a lui Cosmin Dima, reflectare „cu cheie“ a lui Mircea Eliade), etc. O zona relevanta de intertextualitate priveste revizitarea figurii lui Mircea Eliade si afacerea neelucidata a asasinarii lui Ioan Petru Culianu. Atât Eliade cât si Culianu apar ca „personaje“. Desi numele sunt schimbate, transferul se face transparent. Minus câteva retusuri superficiale, toate propozitiile principale din enciclopedia reala care-i descriu pe Eliade si pe Culianu trec in personajele Cosmin Dima si Mihnea Palade. Ar fi vorba deci de o reluare, cu instrumentele fictiunii, a dezbaterii din eseul „Felix Culpa“. Totusi, tema de adâncime a romanului sta in surprinderea morfologiei tulburi a identitatii exilatului. Este inca o constanta a prozei lui Manea. Daca pentru inginerii sai din romanele anilor ’70 exilul era interior, in „Vizuina“ spatiul exilului nu mai este subiectiv, ci obiectiv, fiind localizat in Statele Unite ale Americii. Un corelativ al conditiei de exilat – dar si un corectiv al fanteziilor legate de utopia americana – este vulnerabilitatea: in fata vârstei si a bolii (secventa cel mai consistenta literar fiind aceea a cosmarului medical din partea a patra), in fata agresiunilor exterioare (atacul asupra Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001, care a avut parte de un numar considerabil de evocari artistice in cultura americana, ia nota si de contributia lui Norman Manea). Privita ca obiect singular, „Vizuina“ e o carte mediocra. Ca argumente pot fi enumerate incapacitatea sau inapetenta narativa a autorului, performantele sale monocorde in redactarea de dialoguri (mai toate personajele par clonate dupa stilul derivei monologal-clovneresti-aluvionare in care excela Tolea Vancea), ratarea romanului cu cheie (personajul Eliade din eseul „Felix Culpa“ era sensibil mai romanesc decât reuseste sa fie Cosmin Dima). Vazut in ansamblul scrierilor lui Norman Manea, romanul este unul tipic: interesant ca rebus prin filonul sau intertextual si prin opacitatile voluntare sau necautate ce stimuleaza interpretarea, el poate fi descris alternativ ca bun sau ca rau, in functie de interpreti.