Cannes 2012
Pentru a patra oara la Cannes, studentii români în cinematografie si media, alaturi de absolventi ai seriilor recente, intra, de fapt, în vârtejul celei mai aglomerate sectiuni. Acest tronson, cu parfum underground, ia aspectul unui fel de paria, ipostaza tranzitorie a unui anonimat trufas. Descoperim un perimetru unde fiecare s-ar putea autoevalua drept „genius loci“. Vin aici mii de filme, derulate pe monitoarele a zeci de cabine. Ca sa le vezi ai nevoie de o programare prealabila si de un timp – limitat –, pentru fiecare repriza. Desi niciunul nu stie mai nimic despre celalalt, fiecare se considera aprioric superior. În consecinta, cu acerbia junetii, îl priveste pe cel de lânga el cu o fraternitate compresiva, cu gândul la gloria ascunsa în rucsacul de turist aproape pe cont propriu. Dar si cu prudenta inteligentei agile. Niciodata nu se stie de unde sare iepurele. Cred în ei însisi, în sansa pe care Cannes-ul le-o ofera. Nu este macar unul care sa nu tânjeasca, desigur, cu îndreptatire, la modalitatea de a transforma bagajul sumar cu care a abordat sejurul pe Croazeta în porthartul cibernetizat alaturi de ofiterul de servicii speciale, expertul nedeclarat în investigatii topografice, cu diagrama comorilor ascunse ale profesiei. Cu totii spera ca vor fixa momentul în colimatorul CV-ului de mai apoi. Palpeaza în felul lor enigmele atâtor nevazute si mult prea îndepartate planete acoperite de jerbe multicolore.
Foiala lor este în sine un spectacol. Trec zi de zi pe acolo, dimineata si seara, în drumul grabit – cum totul la Cannes este o imensa precipitare, aproape absurda –, ducându-ma sau revenind de la etajul cu Târgul de filme ori dinspre plaja blânda, cea mai atragatoare, din zona pavilioanelor cu staif: american, german, italian, canadian. Îi vad cum se întâlnesc, cum se saluta, cum îsi zâmbesc si, apoi, cu câta lejeritate se ignora. Vad aici dezinvoltura celor dezinteresati. Ma gândesc ca mai sunt pe pamânt oameni ca ei, vietuind în credinta ca viata este un fabulos, dar incomensurabil infinit, numai lor cunoscut, un tarâm magic unde, la fiecare halta, ruleta te asteapta numai pe tine, cu semnul glorificator de care acum înca s-ar putea sa nu-ti pese. Precum soldatii fara nume, încrezatori ca vor dobândi mâine bastonul de general, ei tropaie alandala. Au antene speciale, ca nimeni pe lume, spre a prinde rasfatul visat, de a detecta, desigur, pulsul genialitatii de la chiar prima luare de vederi. Strategiile lor par a fi de formula punct ochit, punct lovit. Deocamdata, tintele doborâte sunt mai degraba imaginare. Nu ca doar se grabesc, personificând precipitarea tuturor artistilor din veacuri, dar, astazi, descinsi din cultura video a lumii cibernetice, ei cred ca au luat deja – si de multisor –, caimacul. Se dedau la a-si face siesta precum nababii. Sunt saraci, le fluiera vântul prin buzunare, deloc saraci însa cu duhul. De aceea ar trebui sa-i si iubim, nu ca pe copiii nostri potentiali, ci ca pe eroii infantili ai veacului (non)paternal ce ameninta sa se destrame înainte de a începe, omorându-i sub povara volatila a imponderabilitatii audiovizuale. Ei toti cred în destinul lor, mai mult decât batrâniciosii cârcotasi. Si, tocmai de aceea, consider ca pâna la urma salvarea de aici vine, din suvoiul de neoprit al unei energii nebanuite si irepresibile.
Tineam sa atrag atentia ca de fapt, atunci când la nivelul zero de la Palais se organizeaza o manifestare, nu ar mai trebui sa mire pe nimeni ca aceasta ia dintr-o data îngrijoratoarea înfatisare a unor nedorite circumstante atenuante. De aceea, încercând sa-i admiri de aproape pe tinerii autori, unii înca imberbi, ai impresia ca fiecare este un detinator autorizat de cel putin trei Palme d’Or, altminteri, stiut fiind, performanta deocamdata de nimeni atinsa. Iei nota, cu simpatia pe care ei o merita din plin, de acea atât de fireasca si de legitima, din perspectiva vârstei, emfaza nerostita, caligrafie a faimei, imagine revelatoare, totodata, a inocentei desavârsite, nu mai putin si a sperantei absolute într-un destin pe care nu-l poti contrazice prematur. Cel mult ar fi de rostit, elegiac-retoric, în pastisa eminesciana: „La steaua care-a rasarit,/ E-o cale-atât de lunga…“
Sunt si deosebiri de luat în seama în gradualizarea vârstelor cinefile. Aici, jos, la Palais, la o privire fugara, pare ca totul este otova. Un anumit numitor comun le acorda aceleasi sanse, de pe orice continent ar veni, de la oricare dintre scolile de cinema. Când urca prin micile sali de proiectie, încep sa devina morocanosi. Se întâmpla ca uneori sa nu înregistreze nici urma de spectator pe la proiectiile lor. Situatie aproape penibila. As putea sa intru în detalii, dar oricum îmi este imposibil sa înteleg de ce promovarea acestui moment, altminteri sustinut financiar, persevereaza în anonimat, în lipsa evidenta a unui minim efort de promovare la fata locului. Principiul este prea batator la ochi, asemanator cu cel de la o reclama de acum câtiva ani: „Lasa, ma, ca merge-asa…/Ne-am obisnuit cu ea…“
S-au înregistrat doar câteva participari românesti la editiile de pâna acum. Ai nostri tineri cineasti se gândesc, desigur, ca în al cincilea lor an „secventialist“ sa treaca dincolo de constrângerea clipei, într-o ofensiva mai bine structurata. O fac deja prin felul de a-si alege subiectele si de a le trata. Desi trec drept niste efemeride fermecatoare, adâncimea privirii lor nu ar trebui tratata câtusi de putin ca expresie a esecului. Nici vorba de asa ceva. Sunt doar tatonarile unor destine obsedate, fireste, de cititul în stele. Drumul lor nu e paraginit, ci doar marginit de oglinda chipului care nu trebuie sa fuga de el însusi, eliberându-se de cel de acum spre a-l întâlni cât mai repede pe cel de mâine. Sa intram, în fine, în subiect. Vom lectura productiile lor fara a îndrazni sa ranim orgoliile autorilor si fara a acorda un minus sau un plus, situatie oricând discutabila, notelor lor, ca sa nu lezam, de asta data, aprecierile comisiilor profesorale, desi stiut fiind ca una este scoala, si alta viata.
„NUMARATOAREA MANUALA“ (2011)
Revelator, dar alarmant compromis al vârstelor
Regia: Daniel Sandu. Producator: Parada Film
Fictiune, comedie, drama, 20 minute
Cu: Alexandru George, Catalin Stelian
Radiografie a relatiilor de familie, surprinse în genul acela de atitudini protectoare cu iz de coruptie minora, dar cu rezonante la nivelul întregii societati. Angajat gratie vorbei bune pe care i-o pune unchiul din partea surorii mamei lui, un tânar are de numarat tot ce merge pe patru roti (masini, camioane, carute) pe un drum aflat în studiul Companiei de drumuri nationale, situatia fiind solicitata de UE. Baiatul este sfatuit sa ia în serios îndeletnicirea, însa, cum între timp unchiul pleaca la o bere, acesta trece din burta, bifeaza la întâmplare, reiesind un trafic mult prea intens fata de situatia reala. Formularele sunt predate unui sef care accepta situatia. Filmul subliniaza tocmai acest compromis generalizat, caldut, între o generatie si alta, între sef si subaltern. Baiatul îl ameninta pe unchi ca a fost la o bere, iar unchiul îl ameninta ca va trebui sa renunte la slujba. Împacare amara, cufundare în indiferenta si lipsa de raspundere, „Numaratoare manuala“ nu depaseste cu mult aspectul unui reportaj, lipsit de dramatism si de necesara subliniere a unor momente esentiale.
„HELLO KITTY“ (2011)
Lungi ritmeme comico-dramatice, actori de luat în seama
Regia: Millo Simulov. Producator: UNATC „I.L.Caragiale“, Bucuresti
Fictiune, comedie, drama, 24 minute
Cu: Paul Ipate, Ionut Visan, Sergiu Flesner, Silviu Mircescu
Cu rasturnari dramatice, filmul porneste la drum ducând grupul prea vesel al unor baieti pentru care distractia este a doua natura. Întreaga lor vânzoleala, spectacolul în tromba, cu un dialog parca prea încarcat, cu un mod anume de a brava, specific vârstei si timpului, indica o stare de spirit îngrijoratoare. Ei se comporta la mare, ca si pe drum, într-un spectacol infatigabil. Un singur lucru pare a-i opri si a-i trezi la realitate. Dupa o noapte alba, dupa betie si castele de nisip, dimineata baietii constata ca unul dintre ei a pierit în apele marii. Reper: cadrul fix, filmat din spate, cu baietii încremeniti în asteptarea matinala a zorilor. Buni actori, buna frazare narativa, dar câte un pic cam mult din fiecare pe ici, pe colo. Excelenta imaginea. O echipa omogena de la care putem astepta comediile menite sa aduca publicul în salile noastre. O expertiza a nebuniei de a trai clipa si de a te lasa în bataia vântului. Un final taiat în carne vie. Un contrast relevant între ofensiva trairista si presentimentul ca totul are un sfârsit si ca acesta nu poate fi decât tragic. Momentul treziei din betie, aici devenite un personaj semantic, tratat cu rafinament, în ciuda excesivei revarsari de truculenta epica si interpretativa.
„WEDDING DUET“ (2011)
Nunta ca premonitorie schizofrenie a comunicarii în cuplu
Regia: Goran Mihailov. Producator: UNATC „I.L.Caragiale“ Bucuresti.
Fictiune, comedie, drama, 19 minute
Cu: Ioana Manciu, Vlad Pavel, Sorin Dinculescu.
Nu pot sa nu constat maturitatea abordarii subiectelor, progres evident de la o editie a Cannes-ului la alta, cu siguranta, o consecinta a acutizarii relatiilor sociale din universul românesc. Duetul nuntial este astfel mai mult o provocatoare ofensiva la fericire, o stare angoasanta, careia îi cad capcana mirele, mai ales, tacut, aplatizat de eveniment, dar si mireasa, care se vrea dusa cu orice pret în brate peste pragul casei, cum se spune. Doar ca pragul apartine banalei camere a hotelului unde s-a organizat petrecerea cu pricina. Aparatul de filmat se învârte în jurul cuplului marital, pornind de la insistentele socrului mic în a-i convinge pe miri sa mai ramâna alaturi de nuntasi. De retinut: decupajul mai mult pe verticala (urcusul scarilor, frica de spatiul claustrofob al liftului), spaima la intrarea în alcov, asanarea oricarei trimiteri sexuale, cearta ca mod de a începe viata în doi, împacarea de circumstanta si, deloc mai putin, jocul celor doi tineri actori (Ioana Manicu si Vlad Pavel), dus cu inteligenta si truda nu catre un deznodamânt al faptelor cât spre o expresivitate a semnificatie de profunzime. Un fel de a spune ca (ne)fericirea are gustul mierii, iar mireasa, desi în alb, maculeaza totul, operatiune echivalata cu un diavolesc talent al sicanarii orgolioase si suficiente. Neîncrezator, baiatul pare a fi fost luat pe sus de un vârtej din care abia începe sa se dezmeticeasca, facând doar imprudenta de a fi spus ca doreste casatoria, cu un accept smuls dupa o metoda scandaloasa, instrumentata abil de mireasa ca agurida. Actrita merita toate laudele. Stapâneste nu doar personajul barbatului, dar si pe al ei, cu un exces de energie histrionica, împinsa în grotesc. Un reusit studiu de psihologie în ebulitie, comedie, dar mai mult drama, cu accente de disjunctie paranoica, analizat în chiar situatia potentialului punct culminant al euforiei, luata aici ca o conventie, si nu, dupa cum s-ar fi cuvenit, în forma fireasca, de imagine a sentimentelor curate.
„KIDDO“ (2012)
Drama sordida a marginalitatii
Regia: Millo Simulov. Producator: Spider Film
Fictiune, drama, film social. 29 minute
Cu: Anamaria Maier, Adrian Titieni, Costin Florea
De doua ori pe afisul Cannes-ului, Millo Simulov ne ofera, cu acest al doilea titlu, o alta ipostaziere a viziunii sale asupra chefului de a trai sub semnul invincibilitatii. Daca în „Hello Kitty“, moartea reprezenta o formula metaforica, dincolo de avalansa foamei de a învinge timpul, în „Kiddo“, încordarea înversunata de a împinge destinul personal dincolo de limite, ignorând datele concrete ale realitatii imediate, ia forma dezarticulata a unei energii aproape „paranormale“. Detectam aici conceptia unui cineast obsedat de „interactivarea“ naratiunilor, experimentând în perspectiva psihologiilor ravasite, decise sa ordoneze propria existenta, luând ca atare sau încercând sa resusciteze comportamentele celorlalti. „Kiddo“ îsi preia titlul, sperând sa nu gresesc, de la un personaj jucat de Uma Thurman, Béatrice Kiddo, din „Kill Bill“ de Quentin Tarantino. Pot fi si alte influente, asimilate în stadii diferite, din autori recenti pentru care jocul cu dinaintea si dinapoia discursului audiovizual, ca sa zic asa, se traduce într-o consecinta a unui deliberat parcurs enigmatic, provocând timpul, dar si temporalitatea. Este o supozitie legata de gloria celor fara glorie, dar mai cu seama, fara sansa unei biografii adecvate. Ne amintim cum Kiddo al lui Tarantino reînvia din moarte spre a se razbuna. Cam asa face si fata nascuta într-o familie neajutorata: un tata alcoolic, un frate handicapat fizic, un mediu social incert, periferic si instabil, gregar, imprevizibil. Voind sa se bata, boxând, fata din filmul lui Simulov este vindicativa, în numele unui sentiment al justitiei. Îsi ucide tatal pentru ca îsi facuse obiceiul de a-i lua banii spre a-si cumpara alcool. E doar o varianta de final. Pot fi si alte concluzionari, cu happyend, dar si cu sfârsit tragic. Nimeni nu-i sta alaturi, desi toti asteapta totul de la ea, si fratele, si iubitul, surclasati de felul ei de a fi. Povestirea este o inventie. Inventia ca atare face din „a povesti“, imprimând ritmul propriei psihologii ultragiate, un mod de viata. În tentativa sa estetica, regizorul nu este chiar singur. Îsi alatura colaboratori la fel de inspirati. Imaginea si scenografia sunt, iata, de aceeasi clasa. Mai mult decât ambitios, proiectul sau – experimental, sub semnul unui impuls regizoral novator –, lasa la vedere o simplitate atinsa de gratuitate, o lipsa de concizie si de decizie a optiunii formale. Nu le putem trece cu vederea. Încercarea este de salutat, desi greu de acceptat, pesemne, de unii critici, iar faptul ca un actor precum Adrian Titieni îi sta alaturi regizorului ne avertizeaza asupra unor noi si fecunde afinitati pe mai multe planuri. Titieni, acest Bud Spencer al cinematografiei noastre, parând a fi întruchiparea masivitatii, fara a da câtusi de putin impresia ca agreeaza formula populista a jocului cu pumnul si nici pe aceea spectaculoasa a înotorului-campion, exprima ca nimeni altul conditia sordidului cotidian, ca si felul „domestic“ de a ne închide în „colivia“ unui „pescuit sportiv“ fara glorie. Traim în ape tulburi, tot mai învolburate în adânc, în ciuda apatiei aparente, de suprafata. Se schimba, asadar, si modul de a construi naratiunea cinematografica, dar si felul de a juca, fara rigoarea didactica a emotiei unice. Acest „Kiddo“ are si multe tronsoane aluvionare, dar derapajul moral si afectiv reprezinta tinta lui principala. Este simptomatic prin felul de a trage un semnal de alarma asupra dezintegrarii fiintei umane. Ne fuge pamântul de sub picioare, iar fata din „Kiddo“ încearca imposibilul.
„STREMT 89“ (2011)
Revolutia ca parodie rurala
Regia: Anda Puscas, Dragos Dulea. Producator: Eat Us Alive Films
Documentar, comedie, social. 14 minute
Cu actori neprofesionisti
Alt loc unde nu s-a întâmplat mai nimic, pe fondul bahic al participarii la gonirea primaritei. Într-un sat, adunati în jurul butoiului cu vin, oamenii au facut cam ce i-a taiat capul în perioada imediat urmatoare fugii lui Ceausescu cu elicopterul. Filmul aduna personajele de altadata si le culege impresiile. Reiese ca „toata lumea o tot baut“ în biroul secretarului de partid, ca au încercat sa nu se verse sânge, desi au împartit arme. Apoi, cum „o vinit unu cu o damigeana“, „una s-o îmbatat si o crezut ca-s teroristi“. Totul deja vazut si cam la fel spus.