Desi presteaza o activitate de pe urma careia este în cele din urma remunerata, Julia Child (Meryl atreep) nu munceste pur si simplu. Nu munceste pentru ca trebuie (adica pentru ca are nevoie de bani) sau pentru ca asa a fost învatata (ca în general se cade sa muncesti, indiferent de sexul cu care te-a harazit pronia cereasca). aotie de diplomat, Julia Child munceste pentru ca se plictiseste. aotul sau e la birou, o lasa toata ziua singura acasa, trebuie sa-si gaseasca o ocupatie (desi poate mai potrivit este termenul de „hobby“). Când în sfârsit îsi gaseste acea ocupatie care o satisface pe deplin, i se dedica trup si suflet.
Astfel este munca lui Julia Child, iar pasiunea ei este gatitul.
Cartea ei de bucate si emisiunea ei de televiziune o însufletesc, 40 de ani mai târziu, pe anonima Julie Powell (Amy Adams) sa gateasca dupa retetele sale si sa-si împartaseasca experientele, de regula fericite, prin intermediul unui blog. Faima, care nu întârzie sa apara, i se potriveste ca o manusa.
O femeie care gateste de plictiseala si o alta care o imita pentru ca vrea „sa faca si ea ceva pâna la capat“, acestea sunt neînfricatele eroine ale lui „Julie & Julia“, cel mai recent film al lui Nora Ephron.
Prietenele sus-puse ale lui Julie, singurele prezente feminine care nu îsi iau rolul de gender în serios, sunt prezentate în cea mai defavorabila lumina cu putinta. Ambitia lor ne apare monstruoasa, abandonând triada spalat-calcat-gatit pentru un birou la etajul de sus, laptop si masina de serviciu, ele au pierdut ceva infinit mai important, farmecul vietii de zi cu zi le este cu desavârsire inaccesibil pentru ca ceea ce le lipseste acum este nici mai mult, nici mai putin decât omenia însasi.
Cam asta are de spus filmul lui Nora Ephron despre femei. Pare dubios. E doar conventional.
Orasul luminitelor
Conventional e vazut si Parisul lui „Julie & Julia“. E acelasi Paris pe care l-am mai întâlnit si îl cunoastem prea bine fara sa-i fi calcat vreodata strazile, îl stim ca pe drumul de acasa la serviciu, e un Paris din care muzica de acordeon rareori lipseste, e un oras care în realitate nu exista si n-a existat niciodata. E Parisul cinematografic, unul care poate fi cu usurinta recreat si în studiourile de la Buftea (faimoasa „strada franceza“, care se poate converti cât ai zice peste în „strada germana“ sau în „strada engleza“ prin simpla înlocuire a unor firme de deasupra unor birturi), pe cât de încântator, pe atât de fals.
„Ce cautam noi aici?“, se vaita tardiv Julie, exasperata ca nu-si regaseste tempo-ul în bucataria noului sau apartament. „Trei sute de metri patrati“, îi aminteste grijuliu Eric (Chris Messina), sotul sau, topografia noului salas. „ai e si mai aproape de biroul tau“, adauga degraba bucatareasa amatoare, nu pentru Eric, nici pentru ea, ar fi fost nefiresc ca vreunul dintre ei sa uite asa ceva, ci pentru noi, spectatorii. Asta e dialogul filmului, astfel vorbesc personajele, pentru ca noi sa întelegem cât mai mult, cât mai repede.
America în care cele doua povesti paralele se desfasoara e în esenta aceeasi, niciodata tarata de mai mult decât o unica problema fundamentala si numai una. În anii ‘50 a fost mccarthyism-ul, acum americanii de rând se confrunta cu urmarile lui 11 septembrie. Atât. aunt ceva nori pe cerul familiilor Child si Powell, dar nu din cale afara de multi. Cam câti poate spulbera o „boeuf bourguignon“ preparata cu mare har.
O realitate simplificata si infantilizanta, în care verbul e înlocuit de chicoteala, problemele reale de jene si frumusetea de dragalasenie, asta ne propune „Julie & Julia“. E „chick flick“ prin excelenta, echivalentul cinematografic al „chick lit“, termen uneori impropriu tradus prin „literatura pentru femei“ (vazute ca un tot, nici una nu e mai breaza decât alta). Ceea ce bate la ochi e ca, spre deosebire de precedentele productii ale veteranei Ephron, miza s-a schimbat. Frivolitatea e tot acolo, nimic de zis, dar ratiunea de a fi a personajelor e alta. Nu se mai învârt toate în jurul iubirii, personajele nu traiesc o poveste de dragoste mistuitoare care în final s-ar materializa, ca pe vremuri, ci romanta e doar condimentul, în nici un caz singurul, al unei vieti pline de ingrediente precum sunt tocanita sau zacusca.
O fi puterea obisnuintei, dar, cinematografic vorbind, parca are mai multa logica sa astepti doua ore ca Meg Ryan sa dea nas în nas cu Tom Hanks într-un lift si sa tragi concluzia ca, astfel, toate problemele amândurora s-au vaporizat, decât sa o vezi pe Amy Adams fericita învârtind clatite.