Anton Jurebie, Afaceri biografice, Autograf MJM, Craiova, 2012
Poetul mehedintean Anton Jurebie, înainte de debutul recunoscut din 2003 cu „Elegii distrugatoare“, a mai cunoscut un debut antedecembrist, pe care l-a recuzat, pentru ca cenzura de la Editura Litera a intervenit în texte schimbându-i si titlul, din „Starea vulnerabila“, într-unul neutru si pretios: „Aer sonor“.
Ultimul sau volum de versuri înainte de a-si antologa creatia este „Afaceri biografice“ (Editura Autograf MJM, 2012). Antologia si-a intitulat-o semnificativ „Subvietuitorul“ (Tipo Mildova, în colectia Opera Omnia, 2013) compusa din integrala volumelor: „Elegii distrugatoare“ (2003), „filaj.românia, file de poveste“ (2004), „Descompunerea pe jumatate“ (2005), „Împotriva negrului total“ (2011), „Afaceri biografice“, 2012 si partial „tara Doamnei Circe“ (2006).
Înca de la debutul din 2003, Anton Jurebie, desi traind departe de lumea literara, se dovedeste a fi un poet adevarat, scriind poezie din chemare si pentru supravietuire, indiferent fata de mode si glorie, asa cum noteaza Dumitru Chioaru care vorbeste si despre o legenda inexacta precum ca ar fi fost perceput ca un pseudonim al lui Marian Draghici, sprijinitorul sau. Din aceasta cauza neîntemeiata, propunerea sa pentru premiere a fost primita cu ironie.
În pofida acestei întâmplari confuzionale, debutul lui Anton Jurebie a fost întâmpinat cu entuziasm de catre mai multi scriitori cunoscuti: Al. Cistelecan, Nicolae Prelipceanu, Gellu Dorian, Horia Gârbea, Constantin Stan s.a., asa cum gloseaza Alex Stefanescu si taxeaza poezia lui Anton Jurebie ca pe „o poezie metaforica si eliptica, de o naivitate constienta de ea însasi.“ Pentru celelalte volume entuziasmul s-a mai subtiat, poetul intrând astfel în arcanele conditiei scriitorului din provincie si mai ales al celui traitor într-un sat uitat de lume. Ce ar fi ajuns Ioan Es. Pop ramânând în „Ieudul fara iesire“?
Radu Aldulescu îl recomanda astfel ca pe „un mare poet obscurizat“. Deci aceasta izolare impusa de conditia sa de poet care „simte ca se scufunda în pseudo-chtonismul local“ (Nicolae Coande) se arata a constitui esafodajul esential al scrierilor sale lirice. Dar poetul va depasi acest inconvenient si va participa prin scrisul sau la viata sociala a comunitatii, nu numai a celei rurale, cu meditatiile sale, cu „elegiile distrugatoare“, cu atitudinile sale antisociale, fiind un fin observator si real justitiar al nedreptatilor din trecut si mai ales din prezentul existentei contemporane. Simte din plin vitregia si tragismul vremilor actuale puse sub obroc politic si se exprima poetic, dar si direct în succinta scrisoare adresata cititorului pe pagina a patra: „Traim vremuri când guvernantii care ne conduc au dispret nu numai pentru cultura, dar si pentru vietile noastre. (…) Paradoxal, regimul ateu comunist îl sfida pe Dumnezeu, dar avea respect (mai degraba din teama) pentru cuvântul scris. L-au gonit pe Dumnezeu din Cetate. Au facut din El un exilat. Dar azi? Dumnezeu este emigrant?“… („Draga Cititorule“).
Pentru evitarea unui fel de reactii privitor la poezia sa confesiva, biografista, îsi intituleaza volumul recent, usor cinic, „Afaceri biografice“. Lamentarile sale sunt calme si simple, fara extazieri superbiene, exprimte clar, cursiv, fara o prea mare încarcatura de figuratie stilistica. Respectând semantica titlului, îsi exhiba trairile biografice cotidiene în cele cinci secvente ale cartii, pe care le inseram pentru simbolistica lor: „oasele oamenilor de zapada“; „adio, cântece de katanie“; „scrisori din saramures„; „afaceri biografice“; „epilog“. De la început, relevam relatia sa cu solitudinea si cu semenii care adeseori sunt dificil de identificat în absenta: „poate esti în bucatarie / si eu poate n-am deschis usa care trebuie. / sau în baie. în spatele oglinzii. / poate esti pe hol. pleci sau vii.“ („vieti“) si caracterul meditativ, nostalgic pentru vremi mai bune (nu ale totalitarismului, bineînteles) mai asezate si mai propice pentru viata spirituala, în preajma lui Dumnezeu: „suntem mici. / vine toamna. padurile sunt trimise la coafor. / acela mânuie telecomanda în ceruri / inima noastra sau ficatul nostru / vor suferi. // nimic nu mai este cum a fost.“ („nimic“).
Nu lipsesc transcrierile erotice elegiace, apropo de iubita absenta: „pot sa zbor cu tine în brate / deasupra oceanului, / teama exista. / pot sa zbor cu tine între pleoape / nu te voi scapa niciodata. dar e vis.“ („pretul amintirilor“). Structurile narative din poemele lui Anton Jurebie par comune, accesibile facil, prin simplitatea curgerii lor firesti, dar creeaza pe nesimtite o stare poetica acaparatoare. Uneori dobândesc coordonatele unui stile dramatico: „un lup povestea altuia: / îti jur / ana nu a ajuns sa fie zidita. / stii padurea aia ? / la marginea ei s-a înzapezit. / pai chiar treceam pe acolo ! / eu parca nu ! / i-am vazut oasele albe. primavara / s-a topit odata cu zapada.“ („zapezile flamânde“).
Amintirile din armata îi prilejuiesc noi atitudini asupra unor probleme stringent actuale, cum e cea a Rosiei Montana sau a relatiilor româno-ungare. Cu camaradul Gyuri „pe jumatate comunist, pe jumatate catolic“ testeaza viitorul si prezentul tarii când „în aceste zile românia sta pe o bomba cu cianuri / care n-o scoate din saracie. stop“. Concluzionând ironic, dar optimist ca poate la o noua întâlnire peste douazeci de ani „vom sta la masa de pasti împreuna / si catolici si ortodocsi si comunisti“ („minus plus“). Persifleaza politica revizionista maghiara. Lui Gyuri i-au dat, luat crema de ghete si lamele de ras, i le-au luat ca în jocul „na ardealul da-mi ardealul“, iar Atilla pare sa se afle în fruntea tuturor migratorilor: „vin persii / dar ce cauta atilla în fruntea lor?“ si tot asa vin tatarii, rusii, muscalii, gotii, vizigotii, slavii, austriecii „ toate armatele / îl urmeaza. Sau, / îl gonesc din urma pe atilla“. Încheind cu o întrebare retorica: „el sa fie a de la alfa?“ („a de la alfa sau de la atilla“). Desi aparent inofensive, sagetile poemelor îndreptate spre starea actuala a tarii sunt destul de persuasive. Propensiunea lui pentru irealitatea imediata îi favorizeaza o deschidere neta spre un rechizitoriu critic al propriei existente într-un areal, în acest „saramures„, potrivnic elansarii unei manifestari plurivalente a conditiei umane.
Habitatul indigen si actantii lui sunt prezentati parodic si parabolic în diferite circumstante: toamna cu fructele coapte ale melancoliei si cu inundatiile de serviciu; patronul crocodil cu benzinaria la cap: „wel.com“-ul din loteria vizelor pentru America; zvonistica despre „mântuitorii“ care bat satele si pun capcane sa-l prinda pe Dumnezeu; „nepasarea“ gânganiilor acestora marunte / cu cizme de cauciuc si fesuri / parea sa nu le pese“ de tulburarea apelor democratiei; comunismul care e „o farfurie pe jumatate goala“, ca si crestinismul în tara celor pusi pe „fapte mari de inexistenta“; dar si „afaceristi ca astia“ care se învârt oportunisti în meserii dupa cum se roteste soarele; sau prototipul descurcaretului, unul Kilom – „un mare obez al întunericului“, care din agent de vânzari ajunge la „urmariri“ si „recuperari“ s.a.m.d.
În acest furnicar de probleme si oameni ai tranzitiei fara sfârsit, suntem supusi fara osebire expierii, dar poate salvati într-un final având noroc ca „moartea era curtata de toata lumea / si ea ridica paharul în cinstea tuturor / (…) era sexi, fluida, amabila / pentru unii reala pentru altii flambabila / (…) ea era ea / pentru unii reala. ceilalti, / se vor convinge / când le va taia / secunda pe care stau.“ („secunda pe care stau“).
Cu o viziune neoexpresionista (punctata de critica), Anton Jurebie îsi continua fotografierea satirica a realitatii actuale apelând în „Epilog“ la parabola cu tâlc previzibil, dar ascuns dupa un termen abstract. Acesta este nimicul caruia îi atribuie o multime de conotatii, de simboluri mai mult sau mai putin transparente. El nu devoaleaza numai nimicul care este în sine (Emil Cioran), ci si nimicul din ambient creând o parodie vesl-trista mai ales a satului de resedinta. Pentru prieteni nimicul este ca atunci „când vorbesc despre nimic / tac. si nu se mai opresc“, iar cei ramasi în satul globalizat „au un singur scop: / sa pazeasca nimicul.“. În alte secvente, limbile nationale au dictionare separate pe nimic si „academia îl tine ascuns ca pe un virus.“ Nimicul, similar cu „negrul total“, dobândeste caracter si cauza politica: „de când ne-am repezit / la marele nimic / guvernul a pus ochii pe noi / si în curând / ne va pune sub urmarire / pentru mare evaziune.“. Observa în registru ironic si satiric faptul ca între noi si americani exista o diferenta neta: „nimicul pe care sta românia / este imens, // în timp ce / nimicul pe care sta america / e aproape inexistent.“ Este speculata si o gluma proverbiala: „românia, o tara atât de bogata în nimic / mai e si locuita.“ Iata si o metafora exponentiala: „nimicul e particula lui dumnezeu / pentru care se da premiul nobel“. Din cele noua secvente ale poemului se pot afla multe asemenea codificari sarcastice ale nimicului. Accesând cu dezinvoltura limbajul colocvial, lasa uneori frâu liber oralitatii în trend, desigur, cu mainstreamul poeziei noastre post postmoderne.
Critica literara despre poezia lui Anton Jurebie, în câteva secvente: „Anton Jurebie scrie o poezie de substanta existentiala dramatica, daca nu chiar tragica, amintind depresia provinciala a lui Bacovia, rostita însa în maniera colocviala a beatnicilor americani, cu o gravitate psalmica contrapunctata de ironie si umor“ (Dumitru Chioariu ); „Din aceasta marginalitate acuta, poetul îsi dezghioaca obsesional (…) nemultumirile ontologice, etnic-identitare, sociale. De aici si notele poeziei sale, de viziune neagra expresionista (pe filiatia Bacovia, Blaga si pâna la Ioan Es Pop“ (Alex Stefanescu); „Venind parca dintr-o lectie bineînvatata din poezia lui Marin Sorescu si o lectura ce l-a impresionat profund din mai tinerii poeti fracturisti, eliminând zgurele în folosul unor suprarealisme dozate, Anton Jurebie se distinge net de poetii însingurati, izolati, facând echipa, prin empatie, luat de val, cu cei mai buni dintre noii veniti. Evident, poetul nostru are talent, însa schimbarea registrului, pastrând totusi tonul, îl pune în garda pe lector si-i confera rezervele de rigoare“ (Gellu Dorian). „Este identificabila o mecanica a stridentei, fie ca ne referim la totala lipsa de eufonie a versurilor, fie la zgomotul vântului suierând pe lama îngerului exterminator. (…) Anton Jurebie reuseste, cu o precaritate premeditata a vocabularului liric, sa creeze un univers atroce, în care aripa mortii a vestejit orice urma de lumina“ (Bogdan Alexandru Stanescu); „Caci Jurebie este, în fond, un atlet al umilitudinii înteleasa ca stare de gratie a poeziei, dincolo de orice orgoliu cu care este natural investit poetul, acest perpetuu <<prea cumsecade lucrator cu ziua>>. (…) Anton Jurebie este un poet exceptional, pentru care poezia este, nici mai mult nici mai putin, decât o afacere biografica. Singura“ (Nicolae Coande).