Poetii mei – 2010 (VI)
Unii poeti români par sa intre in anumite tipare de la debut si pâna la sfârsitul operei lor (indiferent ca Opera contine doua sau douazeci de volume), aidoma pistolului in tocul lui. Daca ar incerca sa iasa din tipar (toc) nu s-ar simti bine – ar scoate fum, probabil.
Acesta imi pare a fi si cazul lui Nicolae Jinga, poet orsovean mai putin mediatizat, desi a reusit performanta de a debuta in 1988, cu volumul „Lupta din zori“ (Ed. „Cartea Româneasca“). Nu i-am citit toate volumele de poezie, cinci la numar cu acest „Retorica nigra“ (Ed. Brumar, 2010), insa poetul are un parcurs deloc accidentat, in care conditia sa de fervent al poemului neomodernist, cu accente ironice care amintesc uneori de fantezismul barochizant al poeziei lui Gheorghe Azap, se manifesta fara experimente care sa schimbe brutal cursul poeziei sale.
Poetul este un calofil indraznet, cu un vocabular in care sunt prinse ca-ntr-un navod de pescar cuvinte vechi, rare, afectat de esoterisme ce trimit cu gândul la cunoasterea sau frecventarea unor arcane misterice, convocând latinisme care-l vadesc pe preotul si carturarul studios, absolvent al Facultatii de Teologie din Bucuresti (1973). Asta nu inseamna ca poetul este un fervent al acestui tip de limbaj – el foloseste si cuvântul comun, insa incarca mereu materia poemului cu stralucirea veche a rostirii inalte. Merita sa consemnez acest lucru, deoarece poetul este in permanenta dublat de un rafinat cititor de literatura spirituala, fapt detectat in limbajul poeziilor sale, unde cuvântul pus la teasc este „insotit de un cârd cenusiu / de dubluri omoloage / din câteva / graiuri straine“. Am spus spirituala, iar nu religios-habotnica, asa cum se intâmpla uneori in poezia de azi unde un anumit tip de poeti cadelniteaza in limbajul evangheliilor, insa la un nivel care provoaca mai degraba plictiseala si ametesc bietul cititor cu tamâia stihurilor abil pastisate. Nu este cazul lui Nicolae Jinga, care este poet si nimic mai mult. Vom vedea asta la analiza volumului sau care, nu intâmplator, utilizeaza o serie de imagini-concept de tip alchimic, tocmai din dorinta de a transmite unui cititor abila capacitate a poeziei de transmuta intelesul aparent obisnuit al cuvintelor intr-unul esential.
Asadar, o „retorica neagra“ bazata pe cuvinte-tezaur sau pe jocul secund al intelesurilor este egida sub care poetul isi prezinta jelaniile, asa cum sunt ele vizibile inca din poemul liminar: „Tot braconând ai noptii fluturi / cum ti se-n zodii harazi, / uiti sa mai treci prin asternuturi / si-n lume iar se face zi. // Nici n-ai atins pamântul bine / si pentru rana ta nu-i leac, / pâna si turma de albine / paste-n prisaca altui veac.“ (Câmp). Pâna aici, nimic special, caci poetul pare sa haladuiasca pe câmpurile altora, poate amintind de tipologia privelistilor lui Fundoianu sau de bucolicele lui Adrian Maniu executate in mici tapiserii atemporale: „Ah furate-s de-o nestire / si grai, si herb, si pedigri /; ti-e sufletul o prabusire / spre tarmuri de culoare gri.“ Daca tonalitatea volumului ar fi fost data de acest poem chtonizant nu am fi avut surprize majore pâna la sfârsit si am fi pus cartea in raftul cu obedientii minori ai clasicilor. Insa Nicolae Jinga incepe astfel un volum asezat sub soarele negru al melancoliei, ca si sub steaua-amaraciune emilbottiana si, inca de la poemul „daca vor cere semne“, observam ca isi dirijeaza discursul liric in alveolele unui poem alchimic, unde cele ce se vad nu sunt decât fragmentele unei experiente misterice („daca vor cere semne / sa nu le dai iti spun“), coji ale unei Voci inaudibile, fara ca acest dar sa fie o fericire pentru poet. Din contra, o luciditate bolnava este lacatul sub care stau inchise intelesurile cantilenelor sale, elegii plasat sub pesimismul acelei cinis et umbra sumus, ca in acest poem unde sentimentul de Als Ob este ubicuu: „De foarte sus mi s-a zvârsit manusa – / si am crezut ca viata-i altceva /; noima aceea mi s-a sters din minte – / la revarsarea adierii sfinte, / când s-a deschis, pe nevazute usa, / si-am intâlnit cu totul altceva. // Cu niste mii de ani mai inainte / m-as fi izbit, aici, de altceva – / limba in care scriu nu se nascuse, / altfel de lâna se torcea pe fuse, / altfel de pasari prohodeau cenusa; / aici e un de-a pururi altceva.“ (De natali die). Poemul mi se pare excelent, de nu ar fi decât presimtirea stranie a poetului care nu e conditionat de limba in care scrie acum, ci de altceva-ul altei lumi care deschide o usa in existenta sugerându-i ca soarta i-a fost cumva scrisa demult. A fi poet si aspirant la a deveni om induhovnicit – iata sansa care i s-a dat, dincolo de limba oarecare in care este silit sa scrie. Asadar, exista ceva mai presus de scris, o presimtire a unei alte vieti care i se promite celui credincios, insa, cu tot acest simbolism crestin evident, poetul nu face parada liturgica si scrie poemul in limbajul efasat al unui mister revelat in cuvânt. E blagian, ca sa zicem asa. Si când ne-am pomenit punându-i aceasta stampila, Jinga ne ia prin surprindere si scrie ceva amintind de acel poem unic in literatura noastra care il entuziasma pe Cioran intr-atât incât il considera cel mai important poem, poate, al limbii române. E vorba, desigur, de „Rugaciunea unui dac“, apoteoza a nihilismului romantic, dar si a disperarii de a fi aici, in spatiul nostru cutreierat de deriziune si falsa mântuire. Iata-l pe Nicolae Jinga invocând cu umilinta, dar si cu superbie, acel tiranic zeu veterotestamentar al razbunarii care acorda inamicilor putere si sprijin pe fata, cu invocatia scurta de final, unde diafanul se impleteste brusc cu izbitura ca de baros a unei ultime doleante: „Tu pe vrajmasii mei / ii stii prea bine: / le-ai otravit sageata / le-ai potrivit-o-n arc, / le-ai inmultit fara de numar ceata / le-ai usurat cararea catre mine / ca unei caravane levantine / razbirea prin incinsul desertului spoiert, / si-n timp ce indârjirii lor mioape / le-ngadui sagetarea de aproape, / mie imi dai putere sa sufar si sa iert. // Bine-ntre nori si lotusi / si sângerând pe scut, / si nu prea bine, totusi, / sa nu ma fi nascut.“ Unora le este daruita forta de a ucide, altora doar forta de a rabda si de a ierta – acest balans de soarta este miezul adânc al suferintei, dar si posibilul care nu i s-a oferit, acela de a nu se fi intrupat.
Un personaj care poate fi un altergo al autorului, cu nume simpatic, sudic-levantin, Pepino, este observatorul gratiei decazute a lumii, ca si al realitatii terne care nu ofera prea multe variante de salvare, un scrib-filosof a carui arma e condeiul „subversiv“ ce scapa gardienilor. In loc de hârtie, care poate fi confiscata de ignari, scrisul poate fi pus pe obiecte, pe aer, „pe usa de tabla de jur imprejurul vizetei“, asadar un indemn la rezistenta prin scris in conditii penitenciare, iar când nici acest lucru nu e posibil scrisul poate fi executat pe „manuscrise mentale“ care il „fac si mai frumos pe Dumnezeu.“ In „Franciscana“, Pepino face proba unei intelepciuni prin care bietul trup se vede gratificat dupa anii de alergatura, ca un vehicul animal al sufletului ce comanda militaros: „Ce sa mai speri si-ncotro sa apuci? – / esti prea batrân s-alergi dupa naluci, / e vremea sa te minti frumos, Pepino. // Nu-i toata existenta un hei-rup – / pe fratele magar, pe bietul trup, / prea-l bate sufletul, prea-l haituieste.“ In asemenea poeme scurte avem un Nicolae Jinga retras in carapacea poemului esentializat, filtrat printr-un soi de intelepciune care se foloseste de vers ca de un vehicul al rostirii precise, directe, dincolo de freamatul poemelor in care se viseaza un demiurg care delireaza inchipuindu-si o lume in care ar „imparti de-a lungul si de-a latul / catunelor o bruma de speranta.“
De altfel, volumul este construit contrapunctic, poemele care-l au ca personaj pe „scrântitul din dragoste, Pepino“, clientul „sumei ororilor“, tot atâtea monologuri ale alteregoului mundan, alterneaza cu cele in care „nimicul“ este orizontul catre care isi incordeaza poetul simturile, intr-o incercare de-a strapunge „desarta pârloaga a fiintei“, dar si de a provoca poemul care „intârzie sa vina“, intr-o reiterata veghe post-romantica. Aceste poeme care cauta sa strapunga dincolo de simturile omului din carne, alterneaza insa si cu vesele balade ce rememoreaza o figura a tineretii sincere si cutezatoare, care se intâmpla adesea sa fie o femeie. „Poemul Ceciliei Boanca“ este, in acest sens, un vesel cântec de inima albastra, unde iubita ideala a fost sedusa chiar de „Zmeu“, iar amintirea ei se deruleaza in registrul unei intelepciuni care nu-si mai permite idealizarea, irizat de umor si de o fina ironie a trecerii timpului: „(…) Tu nici n-ai idee / ce brici ancestral a crutat juvenila acnee, / suflete-al meu, / venerabile gnom bântuit de / poemul Ceciliei Boanca //…“
Poemul se deruleaza dupa modelul care imi aminteste de „cântecele smecheresti“ ale lui Pavel Azap, de care pomeneam in debutul cronicii, unde melancolia prologului care insoteste aducerea aminte e trasa printr-o ironie de zile mari: „Cecilia mi-a fost cândva colega – / bastarna, costoboca ori varega, / ori amintind vreo aschie de stea? – / n-as indrazni a ispiti hazardul; / aura ei te-nviora ca nardul; / Cecilia acelei vremi plutea. // (…) La miezul noptii m-auzeam strigat / si n-aveam strop de untdelemn in vase – / Cecilia-ntre timp se maritase / si-am fost, ani fara numar, intrigat. // Cât mi-am tinut mustangii la mezat / si-am tors din firul meu cu strâmbe fuse, / Cecilia, dupa soroc, nascuse – / fapt care, fatalmente, m-a lezat. // Kuda? kakda? kto imena? za sto? – / ay, in prezent ca printr-un solz de peste, / nevrednicia mea o-ntrezareste / ca inceput de baba, dar misto.“ Este limbajul colcovial, cu irizari argotice, caruia poetului ii reuseste foarte bine dupa trecerile bruste din registrul elegiac, spiritualizat. Un poem cum e „America rogvaiv“ este o geneza sui-generis a facerii poemului ca un nou continent. Fiecare poet are America lui, spune poetul si trebuie sa intelegem asta in sensul unei demiurgii, dar si al unei descoperirii pe cont propriu a noii plamade din care se face poezia.
Furorul poetului, exprimat ca atare in câteva poeme-turbion (citatul Delirul, dar si Vertijul) este servit foarte bine de o verbozitate in sensul bun al termenului, unde maelstromul de cuvinte prinde sens in rotatia poemului ca planeta de sine statoare care aude „piuitul piuitului infinitului.“