Nevoia de dialog

În sfârsit, o manifestare de rasunet a României la Salonul Cartii de la Paris. Prezenta  la prestigioasa manifestare a unor scriitori români importanti carora li s-au alaturat critici, profesori universitari, editori a readus în memorie timpul interferentelor firesti dintre cultura româna si cea franceza. Cele mai mari câstiguri ale acestei participari, în opinia mea, ar putea veni de la valorificarea cu osârdie a dialogului nou stabilit cu aceasta ocazie între elitele celor doua state. Este o cale de refacere a solidaritatii intelectuale franco-române a carei lipsa multi dintre noi o resimtim puternic. Rar ni se întâmpla sa avem astfel de ocazii.
Dupa razboi si chiar dupa intrarea în Uniunea Europeana, România nu s-a mai miscat dezinvolt în spatiul politic si cultural al Europei. Legaturile cu Franta intrasera în rutina birocratica, erau lipsite de interes si mai ales de stralucire, de firesc. Obârsia comuna latina, conlucrarea politica solida de altadata ajunsesera sa aiba ecouri stinse în constiinta românilor si, mai ales, a francezilor. Pentru multi dintre francezi, tine de domeniul fabulatiei declaratia fostului premier Jean-Louis Barthou ocazionata de pretuirea pe care Parlamentul de la Bucuresti i-a aratat-o, în 1934, prin conferirea titlului de cetatean de onoare al României: „Am  în buzunar pasaportul românesc pe care mi l-a dat vechiul meu prieten Titulescu, facându-mi prin aceasta cea mai agreabila surpriza. El mi-a dovedit o data mai mult ca la acest om de stat ratiunea si inima merg mereu pe acelasi drum. Duc din tara dumneavoastra amintiri care vor ramâne nesterse în sufletul meu. Le voi spune în Parlamentul francez, le voi spune Frantei. În lunga mea cariera de 47 de ani de viata parlamentara, n-am luat parte la nici o sedinta care sa egaleze pe aceea din joia trecuta în Parlamentul român. Între Franta si România este o perfecta unitate si identitate de pareri asupra tuturor chestiunilor la ordinea zilei“. Cândva, principesa Martha Bibescu, despre care Claudel spunea ca este o mare scriitoare franceza, era mândra ca tatal ei, Ion Lahovary, participase la crearea statului român modern, ca prin mostenirea de sânge grec bizantin era ortodoxa si se bucura ca prin cultura apartine atât celei românesti cât si celei franceze.
Legaturile între România si Franta, strânse siprofitabile în acea vreme, si-au pierdut din consistenta. Nu mai suntem în acel punct fericit. Razboiul a produs o fractura istorica ce se vindeca prea încet chiar si dupa intrarea României în Uniunea Europeana. Aceasta este realitatea. Invitarea României ca oaspete principal la Salonul Cartii de la Paris merita sa devina un punct de plecare în refacerea apropierii  si legaturilor cu Franta
Am fost bucuros sa gasesc în paginile revistei „Cultura“ discursul rostit la Academia Româna, în 2011, de Thierry de Montbrial despre locul culturii în viata europenilor. Nu este întocmai exacta afirmatia ca, azi, culturile de centru saracesc. Excesul poate fi pus pe seama dezamagirii unui om care vine dintr-o mare cultura si îi judeca sever esecurile. Dar Montbrial are dreptate când crede ca o adevarata cultura europeana nu trebuie sa ignore potentialul si contributia „culturilor de margine“ înca necunoscute. Cum este cazul celei românesti. Ar trebui sa luam considerentul ca un îndemn pentru a nu lasa sa se piarda succesul culturii românesti la Salonul Cartii de la Paris.
Câteva vorbe despre gestul unor intelectuali de a refuza invitatia Frantei. El reaminteste de o boala veche la români: cea a discordiei. Poate nu este vindecabila aceasta maladie dar se cuvine sa nu fie exportata. România nu trece prin momente faste, conditia intelectualului român, si acasa, si în strainatate, nu este prea fericita. Solidaritatea franco-româna ne poate ajuta în acest moment sa aratam ca suntem europeni nu prin compromisuri politice, ci prin spirit si cultura.
În timp ce la Paris scriitorii români se întâlneau cu cei francezi, cu amatorii de literatura, am citit cartea istoricului Lucian Boia „Capcanele istoriei. Elita intelectuala româneasca între 1930 si 1950“. Impresia de miscare browniana în rândul mediului intelectual din România este surprinsa de autor cu obiectivitatea cercetatorului serios. „Capcanele istoriei“ si „Enciclopedia exilului românesc“ a lui Florin Manolescu, o alta carte despre destinul intelectualului român trezit sub presa istoriei, ofera motive serioase de reflectie. Prima, pentru întelegerea efectului atomizarii elitei, a doua, pentru cunoasterea creatiei exilului românesc. Lectura primeia conduce la ideea ca spiritul critic poate fi viciat de optiuni înca nelamurite, de capricii sau de calcule pentru cariera. Virtuti sau pacate? „Enciclopedia exilului românesc“ trimite la nevoia de a fi atenti, de a proteja creatorul. Exilul postbelic a fost o experienta fericita pentru putini, dureroasa pentru multi. Desigur, nu mai putem vorbi astazi de exil. Dar ravagiile produse de dezbinare nu trebuie neglijate. Desi nu este singurul, Florin Manolescu are meritul de a readuce în cultura româna creatia exilului. La rândul lui, Lucian Boia nu trage o concluzie, ci împarte dreptatea acolo unde este posibil sa fie împartita. Istoricul nu-si propune sa inventeze icoane. Daca lucrurile stau asa, nu vad de ce am fi obligati sa avem nevoie acum de icoane sau de directii cu sens unic.
Refuzul de participare a invitatilor speciali ai Frantei vine dintr-un reflex obsedant al delimitarii politice. Pentru România a fost stânjenitor, însa nu a avut greutate. Pentru amfitrioni a fost  ofensator, dar cum refuzul era usor de luat în calcul, acestora nu le ramâne decât sa se resemneze. Succesul prezentei românesti este unul evident si arata cât de mare este nevoia de dialog între culturile româna si franceza.