Nana Valeria: viaţa de gazdă

O întreb pe nana Lucreţia Târ din Necrileşti (prietenă din copilărie şi vecină de aproape o viaţă cu nana Valeria) cum era nana când era tânără. Zâmbeşte nana Lucreţia şi-mi spune, glumind ca de obicei: Erea fălósă şfăloasăţ că s-o măritatu-n găzdăcíe! şgospodărie de gazde, de oameni înstăriţiţ.
Nana Valeria, ajunsă gazdă, se scula die nóptie ca să se apuce de treabă. Mă scula sócra, zice, „Scólă-tie şî frământă pita”. Mai întâi trebuia să aducă apă de la izvoru acía, nii, în dósu şcoasta dinspre nordţ, aveam şipot şjgheab, şipotţ acló. Mereai nóptia, pă la patru, spune nana, mni-erea şî urât, mă, treceam valea şî mă duceam… Suia coasta la izvor şi aştepta acolo, în noapte, să se umple doniţele – că… erea dóniţ, nu erea găléţ, şi curá şâpotu… nó, nu prea tare curá. Făcea mai multe drumuri pe întuneric, cu apa, pentru că nu-nchepeá multu-n dóniţ. Până la ziuă frământa pita – aluat mult, într-o covată mare, de lemn (tot aşa fac femeile pita şi acum: bagă la copt câte opt-zece pite mari, în câte un cuptor uriaş). Când nu făcea pită, nana făcea o mămăligă mare. Pregătea şi mâncarea pentru lucrători – de obicei câte o oală de zámă şciorbăţ. Apoi spăla copilul (a născut patru copii, din care i-au trăit trei: unul a murit de mic), îl schimba, îl hrănea… Când erau toate gata, pornea spre locurile lor aflate în munte, cu copilul legat pe după gât într-un fel de marsupiu şi cu câte-o straiţă sau două-n úmerie şumeriţ, pline cu pită sau mămăligă, blide, apă… Într-una din mâini ducea două bidoane de câte patru litri cu zámă şi cu lapte dulce ori acru, iar cu cealaltă mână susţinea copilul. Când ajungea la holdă, îşi punea copilul pe snopchi şsnopiţ, la umbră, şi se apuca de secerat. Toate femeile îşi luau pruncii cu ele, la sécere. Soacra nanei s-a dus o dată cu copilul la holdă noaptea, pentru că ziua era prea cald – le făcea luna lumină, că era lună plină – şi i-a furat o hulpe şvulpeţ copilul. N-a văzut asta, noroc că l-a auzit plângând: îl dusese hulpea până aproape de marginea pădurii. Copilul a scăpat întreg numai pentru că fusese apucat de picioarele înfăşate.
După ce arau pământul (cu plugul de lemn tras de boi, aşa cum îşi ară mocanii grădinile şi astăzi: fiind în pantă, nu pot folosi tractorul), nana Valeria şi bărbatul dumneaei semănau două feluri de grâu. Din grâul roşu – care era măi roditoriu, ţâpa grâu măi mult ca ăla albu – pita ieşea măi dulcoáie, era mai bună la gust decât cea albă, făcută din grâul alburiu. Nu semănau cucuruz (pentru că acolo nu se coace), dar semănau ovăsu, pe nişte locuri în munte; după ce îl secerau, îl făceau clăi şi-l coborau aşa cum coborau şi fânul: pe o cloambă şcracăţ trasă de boi. În Necrileşti, părinţii nanelor de astăzi semănau şi hiríşcă şhrişcăţ, din care făceau mămăligă – care era foarte bună, spune nana Aurelia Năcreală: n-o uit cât trăiesc pă faţa pământului, mămăliga aia: atâta erea die dulce!
După seceratul holdei, oamenii o îmblăteau: câte un om lovea snopul cu două lemne, spune nana Leontina Macavei din Necrileşti. Rămâneau însă, în grâu, fel şî fel die seminţuri, zice nana Valeria, iar tréierul era departe, tocmai la Ghioncani – aşa că nana cernea grâul cu ciúru’, apoi îl ducea la măcinat. Erau mai multe mori în comună; după ce a fost distrusă, de o viitură, moara pe care între timp şi-o construiseră părinţii nanei, dumneaei şi-a dus grâul – în câte două perechi de desagi puse pe cal – la o alta, din Întregalde (în Ivăniş încă mai există şi acum o moară de apă, construită în 1874, care funcţiona în primăvara lui 2013).
Şi la holdele altora a muncit nana, în tinereţe: mergea la sécere, la ţară şsatele de şesţ, şi aducea de acolo bucátie şgrâneţ. Şi de alghínie şalbineţ avea grijă: mai demult aveau stupi făcuţi din nuiele lipite cu lut, din care nu se putea scoate mierea decât omorând albinele. Şi cu lemne mergea – la târg, la Chiúş şTeiuşţ. Chiar şi mere a vândut nana – în Alba Iulia, la piaţă – că aveau mere până-i lumea şfoarte multeţ. Cel mai departe a ajuns, în viaţa dumneaei, până la Câlnic, tocmai la şaizeci de kilometri de casă: s-a dus acolo de două ori, cu căruţa cu cai, să vândă cărbunii făcuţi de dânsa pe vremea când bărbatul dumneaei era cătană. Cu animale de vânzare a fost nana Valeria pe la multe târguri: la Abrud s-a dus pe jos, cu o pereche de boi; la târgu păstă diálu, departe, tocmai la Zlatna, s-a dus pe jos, cu o vacă; a mers şi la alte târguri – cu purcei, cu jiţăi şviţeiţ, cu oi… Mai demult, iarna, nana Valeria torcea şi ţesea pănă să băga Ráriţălie încoló: nu aveau ceasuri oamenii, şi se uitau pe cer, la stele, să afle cât de târziu s-a făcut. Când se scula die nóptie, tot la stele se uita nana: ştia cât mai era până la ziuă dacă Rariţele erau în vârf la Piatra Arsă, sau în vârf la Băieş; ori dacă luceafărul era într-un anume loc.
Cam odată cu nunta nanei, comuniştii, de curând veniţi la putere, au pornit exploatarea forestieră – iar bărbaţii (între care şi cel al nanei Valeria) s-au angajat la pădure. Mai lucrau şi femeile acolo, uneori – şi nana s-a dus, la (îm)plântaţie: se plantau brazi în locul pădurii defrişate. Prindeau bine şi salariile bărbaţilor, şi câştigurile ocazionale ale femeilor: mocanii nu mai erau nevoiţi să se ducă atât de des la târg cu lemne sau cărbuni de vânzare. Nici la secere pă ţară şla şesţ n-au mai mers – mai ales după ce, în satele de acolo, comuniştii au luat oamenilor pământurile şi au început să le lucreze cu tractorul (faptul că terenurile mocanilor erau în pantă i-a ferit de colectivizare). Viaţa celor mai mulţi mocani a devenit mai bună în acele vremuri; însă cea a oamenilor care n-aveau salariu s-a schimbat numa-n rău, zice nana Părăschie Oltean din Sfârcea, pentru că erau obligaţi să dea statului, în fiecare an, cóte: la opt oi cu lapte dădeau trei miei; mai dădeau, fiecare, un porcu, un jiţãlu şviţelţ, două găini, două sute de ouă, pene de găină, ba chiar şi lâna die pă oi. Şi brânză dădeau, spune nana Valeria, şi untu – pe care trebuia să-l topchiéşti mai întâi, şi să-l baţi. Veneau unii, însoţiţi de oameni de la primărie, să numere oile fiecăruia – mocanii trebuiau să declare în scris câte oi au. Mai veneau şi în control, că zâcea că ai măi múltie – căutau şi-n podul casei, şi-n pivniţă, peste tot. Unii oameni îşi mai ascundeau din oi, pe unde puteau; le duceau fân şi li-l lăsau acolo – să aibă pentru mai multe zile, până trecea cu controlu. Într-o vreme nu puteau cumpăra mocanii petrol pentru lampă (curent electric au avut abia din 1973), dacă nu dădeau ouă în schimb; apăruse şi o strigătură, pe atunci: Găină, găină, / În curu’ tău îi lumnină!
După ce i-au crescut copiii, nana Valeria a preluat de la soacra dumneaei şi grija animalelor. În vara lui 2012, la şaptezeci şi şapte de ani, nana încă mai urca muntele de două ori pe zi ca să-şi mulgă vacile lăsate acolo la păscut, şi cobora cu laptele în raniţă – aşa cum încă mai fac şi alte nane din sat, unele aflate la vârste chiar mai înaintate. Se trezeşte devreme şi toată ziua e cu treburi: mereu găseşte câte ceva de făcut. După prânz, timp de zece minute „ascultă la căţelul pământului” (aşa spun mocanii despre cineva care aţipeşte puţin, ziua) şi asta îi e toată odihna – până seara, târziu. O mai ajută nora dânsei, Sabina, care locuieşte în Alba Iulia dar vine des la Necrileşti; cele două sunt legate între altele şi de o durere mare, a amândurora: acum câţiva ani au pierdut pe cineva foarte drag, care i-a fost uneia soţ şi celeilalte fiu. Seara, nana se mai uită la câte un film, la televizor – face asta de prin 2003, de când a venit o firmă şi a instalat antene parabolice în Necrileşti. Are nepoţi şi strănepoţi. Fetele Sabinei au terminat facultatea şi s-au stabilit în oraşe mari; una dintre ele şi-a botezat fetiţa Cara, ceea ce nanei i-a stârnit nedumeriri: ce fel de nume mai e şi ăsta? Între străbunică şi strănepoţii dumneaei se află o lume – pe care nana o percepe deopotrivă şi fizic: în august 2013, la plecarea din Necrileşti, nana ne-a spus: Pănă la Bucureşti aveţi o lume, de mers…