CORNELIA TAUTU în dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU (2)
ION BOGDAN STEFANESCU: Cum ati ajuns sa faceti muzica de film?
CORNELIA TAUTU: O alta coincidenta. Mai întâi am scris muzica de teatru.
I.B.S.: Cum ati ajuns sa faceti muzica de teatru?
C.T.: Am avut o pila prin care am putut sa obtin o camera într-una dintre casele de creatie ale Academiei. Câteva zile la Caciulata. Trebuia neaparat sa lucrez. Acele câteva zile de liniste au însemnat un cadou nemaipomenit pentru mine. Ei bine, acolo am avut ocazia sa-i întâlnesc pe Philippide, pe Noica si pe d-na Sadoveanu, care, probabil, a fost curioasa sa afle ce e cu pustoaica aia care sta cât e ziua de lunga închisa în camaruta ei, asa ca mi-a batut la usa. Era foarte draguta si avea o minte formidabila. Foarte senina, mi-a spus ca nu întelege ce fac eu în timp ce ei, trei persoane în vârsta, se plictisesc. Aceasta abordare directa m-a facut sa ma apropii de dânsa si, în fiecare dimineata, ne plimbam împreuna, apoi eu ma retrageam sa-mi vad de treaba. S-a creat o legatura sufleteasca foarte interesanta. Apoi mi-a prezentat-o pe nepoata ei, actrita Ada D’Albon, casatorita cu regizorul Laurentiu Azimioara. Ne-am împrietenit de-adevarat, iar Laurentiu, la primul spectacol pe care l-a regizat – „Prometeu” de Eschil –, m-a rugat sa-i fac muzica. La vremea aceea aveam niste mijloace tehnice înfiorator de rudimentare, însa mi-ar placea sa mai am muzica de atunci. „Tanti Lica”, adica d-na Sadoveanu, mi-a spus, la premiera, ca nu a putut sa retina melodia. M-am amuzat enorm deoarece totul era gândit ca efect global, ce includea si un moment vocal etc. De atunci, Laurentiu Azimioara declara peste tot ca eu sunt compozitoarea lui. Am lucrat foarte mult împreuna si asa am descoperit ca am apetit si pentru muzica rock sau pop. În 1972, am lucrat cu el un „musical” istoric, „Aici este soarele meu”, care a stârnit un scandal enorm.
I.B.S.: Nu stiu ce text este.
C.T.: Era un colaj, de la „Ce frumoasa esti, tara mea!” de Alecu Russo, pâna în zilele de atunci, anul ’72, cu Labis si textul lui „Apartin comunismului cu tot ce am mai bun”. Jucau studentii din anul II, adica Horatiu Malaele, Gheorghe Visu, Dan Condurache, Dana Dogaru, Tora Vasilescu… o generatie de aur. Cântau toti dupa ureche, dar erau extraordinari. Aveau momente de cor, de ansamblu sau parti solistice. Am repetat trei luni. Nu era usor deloc. Facusem o mica orchestra, în care eu cântam la pian si îi acompaniam pe tot parcursul spectacolului. Radu Gheorghe cânta la chitara, iar în trupa mai aveam un „percutionist” si un „clapar” (orga electronica). Ne-am distrat foarte tare, cel putin eu asa îmi amintesc.
I.B.S.: Cânta Malaele?
C.T.: Era singurul care nu avea voce, dar avea un talent fabulos. De la prima replica i-am spus ca e un geniu.
I.B.S.: A fost un spectacol în cadrul Facultatii?
C.T.: Da. Eugenia Popovici era rector. Când se ajungea la partea cu comunismul, actorii începeau sa cânte si sa danseze un fel de rap si, bineînteles, s-a dus buhul în Facultate. Pâna sa se organizeze vizionarea, auzisem tot felul de zvonuri, cum ca vom fi arestati fiindca ne batem joc de idealurile comuniste…
I.B.S.: Riscati sa deveniti proscrisi peste noapte.
C.T.: Trebuia chemata comisia de la Centrul Universitar, vreo douazeci de persoane care au hotarât sa nu ia nici o masura coercitiva, fiindca au admirat candoarea cu care se juca spectacolul, dar au recomandat sa fie chemat Dumitru Popescu „Dumnezeu”. Ei bine, în acea comisie era si dl Dumitru Fernoaga, director de casa de film, caruia i-a placut foarte mult ce facusem. Si asa am ajuns la portile Cinematografiei.
I.B.S.: Ce s-a întâmplat cu capcaunul?
C.T.: A venit la vizionare, înconjurat de câtiva politruci. Au descins din niste masini negre care îti bagau spaima în oase numai când le vedeai parcând. În sala, doar Eugenia Popovici, Azimioara si cu mine. Recunosc ca nu-mi era indiferent daca ma luau de-o aripa si ma aruncau cine stie pe unde, doar aveam copil. Dar cu totii credeam foarte mult în gestul nostru artistic si acea inocenta ne-a dat curaj. Ne asumam ceea ce facuseram.
I.B.S.: Aveau reactii în timpul vizionarii?
C.T.: Nimic, nimic, nimic. Tacere de moarte. Când s-a ajuns la momentul incriminat, inimile noastre au început sa duduie. Se vedea cu ochiul liber ca si actorii mor de frica, dar au jucat fantastic. Pe la mijlocul scenei, încep sa se auda niste aplauze apasate, cu pauze mari între ele, si imediat au preluat cadenta si cei din suita lui. Atunci am stiut ca am scapat. Spectacolul s-a jucat cu mare succes. De la Azimioara m-a preluat Sanda Manu.
I.B.S.: Ce spectacol ati facut?
C.T.: În primul rând, mentionez „A treia teapa” de Marin Sorescu. A fost un spectacol nemaipomenit, cu o scenografie uluitoare. Simpla si foarte ingenioasa.
I.B.S.: Cine a fost scenograful?
C.T.: Paul Bortnovschi. Formidabil! Mai ales primele spectacole au avut o atmosfera coplesitoare. Recunosc ca si muzica a fost buna, iar actorii – Albulescu, Piersic, Amza Pellea – erau magnifici.
I.B.S.: Si de la aceste succese din zona teatrului ati ajuns la film.
C.T.: Stai putin! Piesa lui Sorescu am lucrat-o prin 1978, însa am colaborat mult cu Sanda Manu si înainte de aceasta data. Colaborarea cu cinematografia a început în 1974, când am avut acea sansa cu Fernoaga. Mi-a oferit sa scriu muzica filmului „Stejar, extrema urgenta”, în regia lui Dinu Cocea. Îti dai seama ce noroc pe capul meu, o debutanta, cu un asemenea regizor. Cocea a vrut sa se întâlneasca cu mine, pentru ca nu ascultase nimic din muzica mea si, probabil, îsi imagina ca am avut pile foarte mari ca sa-i fiu propusa. Prima întrebare a fost cum ma chema înainte. Chirovici, zic. Nu cumva esti ruda cu George Radu Chirovici? Ba da, zic, suntem frati.
I.B.S.: Si-a imaginat ca a descoperit pila.
C.T.: Eu, de câtiva ani, aveam o comunicare foarte slaba cu George. Înca de copil, din cauza convingerilor lui, avusese mari probleme cu tata. La vremea cu pricina, devenise aproape fanatic de stânga. În timpul când scriam muzica pentru „Zidul”, în regia lui Constantin Vaeni (apropo, Vaeni a venit la mine la premiera debutului meu cu filmul lui Cocea si mi-a oferit colaborarea cu el, asa ca „Zidul” este scris tot în acel an, ’74), George m-a sunat si mi-a spus: „pace, pace între doua dobitoace”. Am revenit la comportamente normale. Dupa ce a murit, trei ani nici nu am putut sa-i pronunt numele, de durere.
I.B.S.: Si ce-a zis dl Cocea?
C.T.: Peste o saptamâna ne chemi, pe mine si pe Fernoaga, la dumneata acasa si ne cânti la pian muzica filmului.
I.B.S.: O saptamâna? Asta a fost rautate.
C.T.: Era convins ca nu o sa fac fata. Îl înteleg perfect. Pasiunea însa m-a ajutat. Zi si noapte am scris. Mama, saraca, tot încerca sa ma opreasca, sa-mi dea macar un ceai. Mie însa nu-mi ardea de nimic.
I.B.S.: Ati compus muzica pe scenariu sau filmul era deja montat si ati scris pe imagine?
C.T.: Nu am vazut nimic. Doar pe scenariu. Am crezut atât de mult în ceea ce facusem si am interpretat atât de patimas încât i-am convins.
I.B.S.: Muzica era gândita pentru orchestra?
C.T.: Orchestra mare, bineînteles. Scriam aproape fara oprire. Ma trezeam la 4 dimineata ca sa încep lucrul. Când mi-a venit aprobarea pentru postul telefonic m-am dus la coada cu partitura în mâna. Scriam în picioare. Nu aveam notiunea ridicolului. Asa eram, traznita! Asteptasem sapte ani acea repartitie de telefon, dar nu puteam sa ma întrerup din lucru. Trebuia sa respect termenul la care promisesem ca muzica avea sa fie gata. Ardeleanul din mine tipa!
I.B.S.: Si lumea din jur?
C.T.: Or fi spus ca sunt stranie, dar nu ma interesa. Am predat partiturile la termen si am avut din nou noroc, fiindca Dinu Cocea a tinut sa imprime muzica mea cu Iosif Conta. Si mare dreptate a avut! Conta era în Italia, dar a venit imediat când l-au chemat. Dupa aceasta colaborare, mult din ce am compus pentru film a fost imprimat de Conta. Am colaborat si cu alti dirijori pentru aceste muzici de film: Paul Popescu, Cristian Mandeal, Cristian Brancus sau Ludovic Bacs… Însiruirea este cronologica.
I.B.S.: Douazeci si cinci de filme! Incredibil. Apropo, ati luat premii?
C.T.: De la Asociatia Cineastilor pentru filmul „Zidul” si mai apoi pentru „Morometii”. Am luat si „Premiul de excelenta” oferit de Consiliul National al Cinematografiei. Sunt doar trei barbati si cu mine rasplatiti cu acest premiu. Am mai luat si premiul „George Enescu” al Academiei Române si înca altele. Au mai fost cinci sau sase din filmele la care am lucrat, care au luat premii internationale de prima categorie.
I.B.S.: De ce era Conta preferat?
C.T.: Avea o calitate de manager de orchestra exceptionala. L-as fi facut ministru plenipotentiar pe mapamond. Avea un tact uluitor. Nu se enerva niciodata. Când simtea ca instrumentistii au obosit, dadea imediat pauza, iar cu compozitorii se purta incredibil de frumos. Olah spunea ca e linistit daca dirijeaza Conta. Gânditi-va ca avea la dispozitie doar trei ore în care trebuia imprimata toata muzica unui film. Îi dadea compozitorului mâna libera. Avea teoria ca cel care stie cel mai bine ce se petrece cu acel text muzical este compozitorul. La prima imprimare cu dânsul, cum am auzit o nota gresita, am oprit imprimarea. Timiditatea a disparut brusc în fata orchestrei.
I.B.S.: „Sunt timid, dar ma tratez”.
C.T.: Îti dai seama? Am oprit orchestra. Din sala! Conta nu s-a suparat, dimpotriva, m-a rugat sa o fac ori de câte ori este nevoie, fiind convins ca numai asa se câstiga timp. Ajunsesem la performanta la care nu insistam pe anumite momente muzicale despre care stiam ca vor fi acoperite de zgomote. Lucram minutios doar la cele care trebuiau sa fie cristal. În felul acesta, totul mergea foarte repede, cu un rezultat optim. Conta nu avea pretentiile lui Celibidache. De altfel, a fost singurul dirijor pe care l-am vazut la repetitiile lui Celibidache, lucru absolut apreciabil.
I.B.S.: De unde aceasta disponibilitate de a scrie muzica de film? E o anumita tehnica pe care trebuie sa o stapânesti.
C.T.: Doar la primul film am scris muzica pe scenariu. Când mi-am dat seama cum stau lucrurile, am asteptat pâna în ultima clipa, când erau gata montate imaginea, dialogul si zgomotele. Timpul pâna la vizionare este îngrozitor de scurt, dar ai sansa mai mare sa te apropii într-adevar de stil. Observi jocul actorilor, îti dai seama de conceptia regizorului, de atmosfera pe care o creeaza operatorul, de ritmul montajului etc. Nu trebuie sa scrii muzica ta. Trebuie sa te pliezi, sa fii functional; ai un anumit cronometraj. „Morometii” a fost cel mai greu. Sa nu fii pasunist, dar totusi sa te apropii de realitatea taraneasca, sa fii universal si atemporal… Mi-am inventat si o metoda ca sa nimeresc cronometrajul la tanc, bazata pe regula de trei simpla… Olah, spre exemplu, a ales alta cale: sa scrie dupa scenariu. Imagina niste teme fantastice, însa, dupa imprimare, la montaj, avea nevoie de trei saptamâni. Acolo îsi desfasura capacitatea lui inegalabila de compozitor de film.
I.B.S.: Imaginatia lui era mult prea larga si trebuia sa reduca.
C.T.: Sa reduca si sa combine. Era fascinant! Obisnuiam sa spun despre Olah ca daca îi tai venele curge muzica. L-am respectat enorm. Si el tinea la mine. Am devenit membra a Uniunii Compozitorilor foarte târziu, iar Olah si Stroe erau singurii care îmi luau apararea.
I.B.S.: Cum adica?
C.T.: Eram „o promisiune” în 1968, când am fost primita ca membru stagiar al Uniunii Compozitorilor, dar membru plin am devenit doar în 1980, desi Statutul nostru prevedea confirmarea dupa trei ani de stagiatura sau excluderea. În cazul meu nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Întotdeauna primeam la achizitii sub minimul prevazut legal, dar n-am protestat. I-am lasat în plata Domnului , cum se zice. Ce mi-au facut cu Cvintetul de suflatori nu mai zic!
I.B.S.: E superb. L-am cântat. Dar cum v-au putut tine membru stagiar doisprezece ani?
C.T.: Am tot întrebat ce au de gând cu mine. Mi s-a raspuns ca trebuie sa astept sa fiu propusa. O data, de doua ori, de noua ori, pâna când au hotarât sa ma duc la sectia corala. Aveam atâtea concerte, lucrari simfonice, camerale, nu mai vorbesc de filme si piese de teatru… Dumnezeu sa-i ierte pe cei care m-au chinuit absolut inutil. Într-o sedinta, a sarit Olah: „Pentru Dumnezeu, lasati-o în pace! Ce aveti cu ea? Ce v-a facut?”. Dar nu vreau sa ma victimizez.
I.B.S.: Nici vorba! Stiu ca orice este posibil. Si, pâna la urma, cum de ati fost acceptata?
C.T.: M-am dus la casieria Uniunii ca sa ridic niste bani. Uniunea câstiga bine, fiindca oprea 40% din drepturile noastre de autor. Apropo, în 1994, când m-am pensionat, m-am pomenit ca nu-mi platisera contributia la Asigurari, asa ca m-am trezit… în pom. Primesc lunar pensie pentru cât am lucrat în Sectorul de Stat, deci foarte putin, fiindca majoritatea timpului am fost liber profesionista. Uniunea Compozitorilor mi-a facut-o si pe asta.
I.B.S.: Oare nu exista si un soi de invidie?
C.T.: Probabil. Cert este ca în ziua aceea m-am întâlnit cu Petre Brâncus, presedintele nostru. A fost un om cam aspru, dar foarte drept. Mi s-a adresat pe un ton acuzator: „Mi s-a spus ca dumneata nu vrei sa intri în Uniune!”. Asta chiar mi s-a parut culmea! I-am raspuns ca am fost trimisa la sectia corala, iar eu cred ca nu am ce sa caut acolo. Mâine dimineata, zice, sa am cererea dumitale pe birou. Zis si facut. În consecinta, Petre Brâncus a convocat o comisie si le-a cerut sa analizeze cazul Tautu. Mi-au transmis sa aduc partiturile de la muzicile de film. Umbla zvonul ca eu improvizez la înregistrari…
I.B.S.: Cum sa improvizezi muzica pentru un ansamblu orchestral? E absurd.
C.T.: M-am dus cu doua genti de voiaj, ticsite, în fata comisiei. Cel care ma tot trimitea la sectia corala a început sa ma acuze ca din cauza mea era sa faca el atac cerebral, pentru ca l-a bruftuluit presedintele.
I.B.S.: Sensibil, domnul.
C.T.: I-am raspuns ca am dreptul sa intru în Uniune macar pentru câta muzica de film scrisesem.
I.B.S.: Rezultatul?
C.T.: Închipuie-ti ca nu m-au primit, motivul fiind ca asteapta sa se întâlneasca secretarii Uniunii ca sa decida cazul meu. Parca le luase Dumnezeu mintile. Era evident ca e o porcarie pâna la cer. Petre Brâncus a facut un scandal monstru când a aflat a doua zi rezultatul comisiei si, pâna la urma, m-au chemat sa-mi ridic legitimatia.
I.B.S.: Dar cum poti sa iei 40% din banii cuiva care nu e membru?
C.T.: Iei si de la stagiari. Pot sa înteleg rautatea, invidia. Dar chiar sa mergi pâna în pânzele albe, asta nu mai înteleg.
I.B.S.: Închidem capitolul rautati. Pe lânga muzica de film, ce altfel de muzica scriati?
C.T.: În tinerete eram atrasa de arta abstracta. Îi descoperisem pe Paul Klee si pe atâtia altii…
I.B.S.: Se potrivea manusa cu felul dumneavoastra de a fi. Considera ca nu e voie sa treaca nici o zi fara sa tragi o linie.
C.T.: Pentru ca îmi place foarte mult latina, retin maxime: „Nulla dies sine linea”. Am fost asa o vreme, acum sunt lenesa. Spuneam ca la vremea aceea de tinerete eram entuziasmata de arta abstracta si compuneam în consecinta. S-a întâmplat însa sa lucrez pentru Institutul de Folclor o vreme si, mergând prin sate pentru culegeri de muzica, am descoperit aceasta zona artistica coplesitoare. Rar ceva atât de frumos ca folclorul nostru vechi! O frumusete desavârsita! Sub aceasta influenta am scris pentru Marin Constantin…
I.B.S.: Celebra lucrare „Jocuri”.
C.T.: „Divertisment folcloric” când e cu percutie, „Jocuri” când se cânta doar a capella. Am avut prima auditie chiar în Festivalul „Enescu” în anul când am scris-o. E o sinteza de folclor românesc. Pâna si cântec de petrecere are în ea. De atunci, tot ce am mai scris pentru orchestra simfonica sau formatii camerale este marcat de folclorul românesc. Chiar si în recenta mea lucrare pentru violoncel si harpa, „Ad Astra”, m-am inspirat din cântatul la cimpoi care, cu o mare economie de mijloace, produce un efect sonor foarte complex si variat. Am avut si o surpriza foarte placuta, când Violeta Dinescu m-a inclus pe CD-ul „Romania Today” cu piesa „De doi” cântata de Aurelian Octav Popa si Sanda Craciun-Popa. Mi-a trimis un articol din Australia în care se spunea: „daca vreti sa cunoasteti România, ascultati piesa «De doi» a Corneliei Tautu”.
I.B.S.: Va regasiti în propunerile actuale muzicale pe care le promoveaza Saptamâna Internationala a Muzicii Noi (SIMC)?
C.T.: Uneori da.
I.B.S.: Cum lucrati?
C.T.: Pentru oricine, compozitia e o munca foarte elaborata, minutioasa. Îti vin anumite idei care trebuie organizate foarte bine. Personal, nu rar, utilizez taietura de aur si traducerea sa în numere, adica sirul lui Fibonacci.
I.B.S.: Se întâmpla ca dupa o prima auditie sa reveniti asupra lucrarii?
C.T.: Stau sa ma gândesc daca s-a întâmplat vreodata. Da, la „Segmente”, o lucrare abstracta, cu efecte globale, scrisa în 1969.
I.B.S.: Ce înseamna efecte globale?
C.T.: Am preluat conceptul de la Aurel Stroe. Este un conglomerat de sunete în care nu se distinge sursa. Ca un aluat în care ai bagat o gramada de ingrediente. Poate fi un cluster sau dispersat pe verticala. Ei bine, dupa ce am ascultat lucrarea, am simtit nevoia sa mai lungesc cu doua masuri ultimul sunet.
I.B.S.: Asta a fost tot ce ati schimbat?
C.T.: Este o schimbare importanta. Chestiune de simt al curgerii timpului. Grete Tartler scria despre muzica mea ca îti da impresia ca nimic nu poate fi schimbat.
I.B.S.: Ce compozitori preferati aveti?
C.T.: Greu de spus. Mereu descoperi ceva. Acum niste ani am descoperit un compozitor estonian, contestat de unii snobi: Arvo Pärt. Lucrarea lui „Tabula Rasa” m-a impresionat foarte tare. Am cautat imediat date despre el pe internet. Din pacate, i-am vazut poza si mi-a parut foarte rau.
I.B.S.: De ce?
C.T.: Pentru ca am avut senzatia ca muzica pe care o ascultasem e scrisa de un om din afara, nu unul cu nas si urechi. Omul asta are o gândire îndepartata de terestru… Asadar, nu pot sa spun ca am un compozitor preferat. Îmi place muzica buna, de toate genurile. Nu am prejudecati deloc. Asta e un noroc. La un moment dat, îmi ramasese în urechi o… manea. Sunt extrem de departe de acest tip de muzica, dar melodia aia mi-a placut.
I.B.S.: Enescu va place?
C.T.: În studentie, spuneam ca Bach este anormal, ca e ca si cum te-ai trezi cu un deget mic lung de doi metri. Nu îti ajunge o viata întreaga sa transcrii tot ce a compus el. În plus, avea douazeci si patru de copii si un duium de elevi. Si „serviciu” la biserica… Sunt convinsa ca nu a dormit niciodata. Cum altfel? La fel mi se pare si Enescu. Nu pot sa fiu ipocrita, sa spun ca îmi place la fel de mult tot ce a compus. Dar sa fii capabil sa te uiti pe o partitura, în tren, si apoi sa o dirijezi pe dinafara…! Sa te asezi la pian, când esti un violonist de prima mâna, doar ca sa salvezi un concert la care n-a ajuns pianistul… si numeroase alte întâmplari sunt lucruri anormale. Nu mai vorbesc de stiinta pe care o avea. Daca ne întoarcem însa la sensibilitatea si puritatea pe care le gasesti în muzica lui si prin care transpare sufletul sau, putem spune ca Enescu e uluitor. Lied-urile pe versuri de Clément Marot de exemplu, sunt muzica în stare pura, cristalizata, care te emotioneaza profund. „Dixtuorul”, „Simfonia de camera” si atâtea altele… Nu mai vorbesc de „Oedip”… Consider ca „cel mai” este un calificativ foarte enervant în arta. Doar nu e sport. Cine cânta mai bine, Ion Bogdan Stefanescu sau Pierre Yves-Artaud?
I.B.S.: Ion Bogdan Stefanescu, bineînteles… Ha, am glumit.
C.T.: Îti dai seama cât de abstract ai devenit, daca nici nu esti de fata? Lasând gluma la o parte, conteaza si în ce dispozitie esti când asculti ceva. Acum foarte, foarte multi ani eram îndragostita de felul cum cânta Richter „Clavecinul bine temperat”. Ani de zile am umblat sa obtin aceasta integrala. Nu demult mi-o trimite fata mea din Germania. Starea mea de sanatate nu era prea grozava si m-a ajutat enorm ca am putut sa o ascult la nesfârsit. Numai ca, de data asta, Richter m-a suparat mult. Sunt doua Preludii pe care le cânta militareste: cu prea multa energie. Am recopiat CD-ul minus cele doua momente. Trecerea timpului a contat. Acum îmi doresc sa le aud cântate mai asezat, mai cu întelepciune. Spre exemplu, am fost extaziata ascultând „Simfonia a IV-a” de Brahms pe care a interpretat-o Seiji Osawa cu Filarmonica „George Enescu”.
I.B.S.: Era imponderabil.
C.T.: Exact asta am simtit. I-am vazut si gesturile, fata. Era atât de expresiv! Cu siguranta e practicant Tai Chi.
I.B.S.: Ati putea sa scrieti muzica de film renuntând la orchestra, adica doar cu o aparatura computerizata?
C.T.: Idealul pentru muzica de film este asa cum face Adrian Enescu, adica acel amestec de sursa umana si sursa electronica. Din pacate, nu am avut grija, atunci când am avut bani, sa îmi procur aparatura necesara unui studio. Nu poate fi reprodusa la computer caldura umana care da acea marja de eroare ce trebuie mentinuta. Nu se poate renunta la amprente, cel putin asa cred eu.
I.B.S.: Ce aveti pe masa de lucru în clipa asta?
C.T.: O mare dezordine, care se cere arhivata.
I.B.S.: Stejar, extrema urgenta!