Aşezat pe o carte, numele profesorului Neagu Djuvara este o garanţie a succesului de librărie şi de stimă, decanul de vârstă al istoricilor, politologilor, cărturarilor români de astăzi arătând, la vârsta sa, o luciditate sclipitoare, o memorie fără cusur şi o limpezime a spusului/scrisului pe drept cuvânt admirabile, cuceritoare. Aprecieri care se confirmă, cu asupra de măsură, şi la lectura însemnărilor lămuritoare la albumul Mănăstirile din Bucovina. Călătorie fotografică de Cătălin D. Constantin. Editura Peter Pan ART, 2014.
De fapt, şi pe bună dreptate, „monumentele de arhitectură/de artă medievală“ – cum eram forţaţi să zicem, în anii comunismului, când venea vorba despre edificiile de cult din nordul Moldovei (şi aceasta era o cerinţă a cenzurii, pentru a evita Bucovina), au făcut obiectul mai multor albume de artă, în osebite timpuri, ele – mănăstirile – constituind „perla coroanei“, nimbul artei româneşti a acelei vremi, intrând triumfal în patrimoniul cultural universal (e.g. M. Voroneţ, din 1993).
Ceea ce singularizează albumul cuprinzând fotografiile lui Cătălin D. Constantin şi comentariile lui Neagu Djuvara este calitatea cu totul remarcabilă atât a imaginilor foto, cât şi a notiţelor istoricului de artă şi iubitorului de frumos care este profesorul Djuvara. Fără să facă exces de erudiţie, cum de altfel ne-a obişnuit din toate intervenţiile sale, orale – interviuri, emisiuni radio sau TV – sau scrise – studii de istorie, amintiri, sinteze, comentatorul punctează cu precizie datele istorice strict necesare pentru plasarea monumentelor in discuţie în timpul căruia îi aparţin, ctitori, zugravi, restauratori, continuatori etc., reţine detalii care altminteri scapă privitorului-turist, adaugă mici povestiri anecdotice precum aceea despre Hatmanul Luca Arbore „tăiat“, împreună cu fiii săi, de năprasnicul Ştefăniţă-Vodă, „Viforul“, ajuns domn deplin, la 17 ani, sau despre „ruşinarea“ doamnei lui Ieremia Movilă de către „păgân“, în urma încercării nereuşite de a-l ţine pe tron pe fiul ei, Alexandru: „Cerând nişte foarfeci şi-a tăiat o şuviţă de păr, rugând boierii s-o pună pe lespedea de mormânt a lui Ieremia vodă. A fost dusă apoi la Constantinopol – scrie istoricul în comentariul la mănăstirea Suceviţa – , să fie turcită în haremul sultanului“, informaţie care, dacă ar fi cunoscută telespectatoarelor serialului turcesc „Suleiman Magnificul“, i-ar spori atractivitatea.
Cu modestie, cărturarul îşi declină calitatea de critic de artă, dar şi-o asumă pe aceea de „iubitor de frumos şi de atmosfera vremilor trecute“. Atmosferă pe care o recompune cu mijloace simple, dar adânc vorbitoare. Iar istoricul – istoric se pune în slujba criticului de artă, mai cu seamă în capitolul special consacrat frescei despre „Asediul Constantinopolului“, mai bine păstrată la Moldoviţa, dar prezentă şi la Arbore, şi la Humor, şi ilustrată în album cu o serie de detalii, fotograme de o excepţională claritate, meritul incontestabil fiind al artistului fotograf Cătălin D. Constantin. Îi vedem pe amândoi, „bătrânul dascăl“ şi tânărul artist, într-o „poză“ foarte izbutită, pe coperta a patra a cărţii (şi pe supracopertă).
De fapt, i-am simplifica foarte mult portretul dacă l-am reduce pe Cătălin D. Constantin doar la calitatea de „fotograf“. Redactorul din caseta redacţională a revistei „Cultura“ este, în acelaşi timp, cadru didactic universitar, cercetător ştiinţific, unul dintre cei mai dotaţi din generaţia sa, deţinător a două doctorate, unul în Filologie, cu teza tipărită sub titlul Viaţa de zi cu zi în documente vechi de familie ş2013ţ, celălalt în Arhitectură, acesta din urmă obţinut cu distincţia maximă acordată de instituţia respectivă, cu o teză originală despre un „loc“ esenţial în structurile urbane de pretutindeni – piaţa.
Albumul de artă Mănăstirile din Bucovina, apărut în condiţii grafice excepţionale, pune în faţa cititorului, privitorului un univers de imagini, despre care credem, cei mai mulţi dintre noi, că ne este cunoscut, pentru că, nu-i aşa, ce român nu şi-a înscris în planurile lui de vacanţă, măcar o dată, vizitarea monumentelor de arhitectură şi de artă medievală din Nordul Moldovei? Şi câţi nu vor fi revenit, fiindcă – o spun din experienţă – , nu ajungi niciodată să vezi chiar tot şi, mai ales, să vezi ce trebuie şi cum trebuie. Cartea alcătuită de profesorul Neagu Djuvara şi de artistul Cătălin D. Constantin este un ghid profesionist în teritoriul artei româneşti şi o invitaţie de a revedea aceste admirabile „locuri ale memoriei“.
* * *
Înscriindu-se în ceea ce s-ar putea numi „hazardul lecturii“, tot la sfârşitul anului trecut am intrat în posesia unui alt album, de data aceasta cu tentă strict etnologică, despre aromânii din Albania. Autorii – Iulia Wisoşenschi, Emil Ţîrcomnicu, Cătălin Alexa şi Nistor Bardu – au adunat, în paginile unui volum („Lecturi vizuale“ etnologice la aromânii din Albania. Memorie, tradiţie, patrimoniu, Editura Etnologică, 144 p.), imagini şi gânduri despre populaţia aromânească din zona Korçë, din Albania.
Dacă monumentele de cult din Bucovina fac parte din „fondul principal“ al culturii româneşti, aşezările din această zonă a Peninsulei Balcanice (Korçë/Corcea, Voskopojë/Moscopole, Shipskë/Şipska, Boboshtiçë/Boboştiţa, Plasë/Pleasa), locuite, cândva, masiv, de aromâni, acum, în mare parte, părăsite, depopulate, păstrează, în zidurile vechilor biserici şi case, în cimitire, monumente şi fotografii amintirea unei populaţii vorbitoare a unui idiom romanic, creatoare a unei culturi proprii, mici insule de latinitate pe teritoriile sudice ale vechii Tracii, în vecinătatea Eladei, în amestec cu slavii de sud (bulgari, macedoneni) şi cu statornicii albanezi, cu turcii şi cu alte neamuri aflate în acest „melting pot“ din sudul Dunării, ca să luăm un reper geografic european.
Aşezată sub egida Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, al Societăţii de cultură macedo-română şi al Fundaţiei Culturale Muşata Aromână, cercetarea s-a întrupat în volumul de faţă cu sprijinul Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni din Ministerul Afacerilor Externe al României (care –
N.B. – ţine să precizeze explicit: „Conţinutul acestei cărţi nu reprezintă poziţia oficială a Departamentului …“ („Aferim!“, ca să fim în ton cu titlul producţiei cinematografice româneşti prezentată de curând la Festivalul de Film de la Berlin).
În schimb, tinerii etnologi şi-l asumă şi bine fac, mai ales că sunt respectate normele ştiinţifice şi deontologice ale unei cercetări la populaţii din afara graniţelor Statului Român de astăzi. Iar cartea-album ca atare are calităţi incontestabile, documentele de arhivă (P. Papahagi, Th. Capidan şi alţii) fiind susţinute cu imagini foto cu totul remarcabile şi cu informaţii de teren obţinute în scurtul interval de timp pe care echipa celor patru l-a avut la dispoziţie.
* * *
Că studiul comunităţilor româneşti din afara teritoriului actual al României a devenit, în deceniile din urmă, o preocupare constantă a comunităţii ştiinţifice o dovedeşte şi ultimul/cel mai recent număr din publicaţia „Memoria Ethnologica“. Revistă de patrimoniu ethnologic şi memorie culturală, editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, an. XIV, nr. 52-53, iulie-decembrie 2014, care, în prima sa parte din secţiunea „Articole şi studii“ include contribuţiile unui grup de cercetători – Annemarie Sorescu–Marinkovic, Emil Ţîrcomnicu Peter Atanasov, Thede Kahl, Dominique Belkis şi Corina Iosif, Virgil Coman, Mirela Kozlosvski, Mircea Măran – despre meglenoromâni, o altă populaţie vorbitoare a unuia din idiomurile româneşti (aici ar trebui să deschidem o discuţie în legătură cu statutul acestora: „limbă“ sau „dialect“, ceea ce ar depăşi cu mult spaţiul unei astfel de prezentări).
Destul să spunem că o echipă multinaţională (sunt cercetători din Germania, Serbia, Macedonia, Franţa, România) a repus pe tapet problema identităţii acestor mici şi disparate comunităţi de meglenoromâmi, i-a studiat la ei acasă, şi-a pus întrebări în legătură cu destinul acestora, a formulat sugestii privind mai buna lor cunoaştere şi înţelegere, ceea ce este, desigur, mai mult decât mulţumitor şi încurajator.
Autor: Nicolae ConstantinescuApărut în nr. 506