Ileana Ioanid, Fata cu pistrui, Scrisul Românesc, Craiova, 2012
Autoare de o rara fecunditate, productiva în aproape toate formele scrisului filosofico-sociologic si literar, Ileana Ioanid publica, de o vreme încoace, an de an, volume de versuri, memorialistica (inclusiv de calatorie), proza narativa îmbinata de lirism, nutrita substantial de reminiscente autobiografice, mai ales din copilarie.
Antepenultima carte, „Ca o unda – ca o umbra“ (2010), proiecteaza pe agitata pânza însângerata a perioadei 1929-1944 umbra plutitoare a mamei scriitoarei, victima a timpului istoric devorator; penultima, „Lajos“, recompune statura morala a tatalui, un om exceptional, muncitor autodidact, erou-constiinta într-o lume a prefacerilor istorice zguduitoare cu care s-a confundat într-o viata de aproape un secol. Ultimul volum, aparut în vara aceasta, „Fata cu pistrui“, reuneste douazeci si cinci de schite, urmate de patru eseuri politico-morale.
Ceea ce abiliteaza literar schitele tine de scriitura. E o scriitura de mod caligrafic. Naratoarea caligrafiaza subtil secvente rememorative, momente intens colorate afectiv, situatii mai cu seama dramatice, unele îngemanând oribilul si lugubrul cu grotescul, dar si idilice, câteva penetrate de poezie. Majoritatea micilor piese includ siluete desenate gratios, cu o penita fina, dirijata de o sensibilitate generoasa, care devine incisiva, caustica daca e provocata de fapte ce nu pot fi descrise adecvat decât corosiv.
Omogene stilistic, schitele se diferentiaza, natural, prin „subiectele“ lor. Câteva evoca realitati, patanii, situatii si stari sufletesti din copilarie. Naratoarea dezvaluie, bunaoara, ca, la acea vârsta, ca de altfel si mai târziu, pâna la treizeci de ani, se slujea atât de greu de mâna stânga încât nu-si putea taia unghiile de la dreapta, nevoita fiind sa apeleze, când trebuia, la mama ei. Ca eleva, înota atât de bine (învatase înotul, ca oradeanca, în Cris) încât antrenorii vedeau în ea o viitoare înotatoare de performanta. Un fapt care a stresat-o a fost neprimirea în organizatia de strajeri, întrucât era unguroaica. Vie i-a ramas în memorie o întâmplare din adolescenta. „Pescuia“, vorba vine, cu o sfoara, pe malul Crisului Alb. Deodata, apare, cu mare tropot, o cireada de bivoli. Din ea, se desprinde „o namila (…) care, pe masura ce se apropia, devenea tot mai mare. Înainta spre mine ca o locomotiva – tot mai furios ochii rosii îi ieseau din cap – si spumega“. Sursa a mai multor amintiri fragmentare, dispersate în carte, adolescenta, mai exact spus, o componenta a ei, cea scolara, e retraita, cu duiosie, la o întâlnire a povestitoarei cu fostele colege de liceu si implicit cu fosta diriginta. Aceasta îsi evoca primul iubit, cu care se plimba pe sub Arcadele Canonicilor si care avea sa moara în razboi, la asediul Budapestei.
Doua dintre colegele evocate sunt fapturi ciudate, enigmatice: o copila pistruiata, cu par „roscat aprins auriu – împletit în doua cozi groase“, cea mai buna din clasa, care, pâna la urma se dovedeste… hoata, si o alta, cu înfatisare angelica („blonda-blonda“, „cu ochi verzi-albastri“, „cu onduleuri dulci – ca lanul de grâu în bataia vântului blând“), care devine o depravata, si la batrânete, este o copie a Domnisoarei Hus, sinistru-pitorescul personaj al poeziei omonime a lui Ion Barbu.
Exemplare umane stranii – fie prin vreo ticneala, fie prin manifestari de noblete interioara – apar si în bucati cu situatii din alte medii decât cel scolar. O oradeanca supravietuitoare a lagarului de la Auschwitz, unde si-a pierdut întreaga familie, e apucata, la înapoierea acasa, de isterie, la constatarea ca, în absenta de la domiciliu, îi disparusera lingurile de argint. Pe vremuri, în primavara vietii ei, naratoarea admira un baiat care scria poezii. Dupa un timp, respectivul s-a decis ca, fara a renunta la poezie, sa devina si matematician. Având, însa, parinti înstariti, nu putea fi admis în învatamântul superior laic. S-a înscris la teologie si a ajuns… episcop. Într-o vara, la Cota 1.400, un necunoscut face naratoarei, hodoronc-tronc, confidente ce n-o intereseaza. E divortat si strain de tot ce exista, nu-l intereseaza nimic. „Tot ce-i prezent s-a sters din viata mea.“ Dar crede în viitor. „Pentru el, prezentul era… viitorul.“ Medic de profesie, insul ajunge un eminent stomatolog. Emigreaza în America. Abia ajuns acolo, moare, într-un accident rutier. Un supranonagenar pe moarte, internat la Otopeni, se înzdraveneste, miraculos. E bine dispus si manânca zdravan. Moare însa subit. Dupa un dejun luat cu nespusa placere, adoarme si nu se mai trezeste. Doi copii, frati, stau la un geam deschis de la etaj. Unul din ei împleteste o ata, cu care celalalt sa-si dea drumul jos. Înstiintati, parintii nu se sperie: „Eh! Copiii cu imaginatie. Se joaca!“. Între oamenii suciti figureaza si un escroc. Un barbat se prabuseste, pe strada, în fata naratoarei, „ca un balot“. Se zvârcoleste: pare cuprins de epilepsie. Cere de mâncare. Aducându-i-se sandviciuri, vrea si supa. Chemata fiind Salvarea, doctorita din masina nu vrea sa-l ia, zicând ca e un bine cunoscut simulant.
Altfel ciudati sunt, în „Fata cu pistrui“, câtiva oameni cu suflete delicate. O portugheza din Lisabona, vazând cum naratoarea priveste, pe strada, un foc la care ea si alte câteva femei prajesc scrumbii, îi ofera una si ei. O mama de pe la noi, uitata de fiul ei, stabilit în Statele Unite, ar merge acolo chiar si pe jos, daca i-ar sti adresa. Tatal scriitoarei îsi risca, într-o zi, viata pentru salvarea unui câine calcat de o masina. Un deosebit de simpatic „personaj“ e Puck, din schita cu acelasi nume, un catel destept care „cânta“, încercând sa imite sunetele de pian, latra politistii si chiar pe fostii politisti, fara uniforma, se împrieteneste „la catarama“ cu pisoiul si cu papagalul vorbitor din casa si se lasa doftoricit, inclusiv cu injectii când se îmbolnaveste. Un alt animal care vorbeste – dar într-un vis al naratoarei – e un crap. În dimineata urmatoare, naratoarea îl regaseste, într-un magazin, – tesut pe covor.
În câteva schite resuscita situatii din timpul razboiului si mai ales din primele saptamâni de dupa izgonirea trupelor hitleristo-hortiste. Una oripilanta, violarea unei relativ tinere doamne, de catre peste douazeci de soldati, în prezenta fiului ei, reia o secventa din „Ca o unda – ca o umbra“. Alte doua includ instantanee comice. O gramada de soldati beti dau buzna într-o curte si, luând o pivnita drept depozit de vinuri, sparg usa. În loc însa de a vedea înauntru butoaie, sunt orbiti de un nor gros de fulgi de gâsca. Alta data, cineva dintr-un grup de ostasi patrunsi cu violenta într-o casa ia de pe o polita, dupa un mic ospat, improvizat la comanda, „ceasul“ frumos ca un bibelou, care în realitate era o ascutitoare.
Variatele scene, sumbre sau partial luminoase, din lumea trecatoare, sunt contrapunctate, în „Fata cu pistrui“, de o imagine a eternitatii. Undeva în Caucaz, scriitoarea e fascinata de un iezer atât de albastru încât pare de basm („Ma asteptam sa apara o zâna cu piticii ei“), iar la o mica distanta de el contempla, cu inima batând mai rar, lacul Ritza, înconjurat de paduri, si el de „un albastru neverosimil si un verde intens“, traversat de „un vaporas alb – parca facut de un copil, din hârtie“.
Autoare de studii docte, profesoara de filosofie Ileana Ioanid e, în acelasi timp, iata, si o scriitoare de proza estetica în care, ca si în poeziile sale, vibreaza o sensibilitate gingasa.