Învataturile lui Jean-Pierre Ponnelle
Recitesc deseori gânduri ale marelui si regretatului Jean-Pierre Ponnelle, cel care si-a început cariera ca semnatar de decoruri si costume si ale carui divergente cu autorii mizanscenelor de opera l-au facut sa adauge preocuparilor sale si regia. A devenit astfel realizator total al productiilor.
„Apreciez ca o analiza în profunzime a partiturii complete (a unei opere, n.n.), nu numai a reductiei de pian, este indispensabila pentru elaborarea conceptului. (…) La anumiti compozitori, Mozart de exemplu, tehnica de compunere este extrem de importanta pentru regie. Alegerea tonalitatii ofera o indicatie precisa asupra afectelor sau a situatiilor psihologice. Evolutia unei modulatii la Mozart deja poarta în ea mizanscena, luminile, decorurile si costumele. Libretul este, la rândul lui, examinat prin grila de cunostinte pe care le-am dobândit în urma analizei partiturii.“
Sunt idei fundamentale, învatatura de capatâi pentru orice regizor si îndeosebi pentru acela venit catre opera din lumea teatrului. Lucrurile sunt mai simple pentru o persoana pregatita într-o institutie de învatamânt muzical. Studiul amanuntit al partiturii generale de orchestra se face cu usurinta si întelegerea portativelor este deplina, ca si extragerea din ele a sensurilor ce calauzesc mizanscena, asa cum ne învata Ponnelle. Mai complicata este situatia regizorilor de teatru de proza. Pentru a intra în lumea liricii, acestia trebuie sa aiba o minima, obligatorie pregatire muzicala care sa le permita cel putin citirea unei partituri. În caz contrar, fractura se produce. Sunt convins ca aceasta este cauza principala a actualelor derapaje regizorale, facute în numele „Regietheater“, un curent valoros pe fond, dar prost înteles si folosit ca paravan pentru montari de cea mai penibila calitate care, din nefericire, inunda teatrele lirice de astazi.
Si totusi, Jean-Pierre Ponnelle a regretat, în unele situatii, semnatura de unic autor. Avea nevoie de… opozitie, daca ar fi sa vorbim în termeni politici.
„(…) Îmi lipseste confruntarea dintre regizor, pe de o parte, si decorator, pe de alta, care poate fi fecunda, nefiind numai o aditiune, ci o multiplicare a talentului fiecaruia. Acest schimb de idei care îmbogateste nu poate avea loc daca îti analizezi doar propriile idei. Resimt câteodata absenta unei contrapartide, a unui partener cu privire critica. În opera, seful de orchestra ar putea sa joace acest rol (dar, din pacate, nu întotdeauna) si acord mereu cea mai mare importanta judecatii sale artistice.“
Fiind integrator de regie, decoruri si costume, rezulta cu claritate cât de mult s-a bazat, în creatiile sale, pe dirijor si cât de mult a contat pe corelarea dintre fosa si scena. Cu alte cuvinte, emotia, tensiunea si dramaturgia venite din sunetul instrumentistilor trebuie sa fie intrinsec si biunivoc legate de exprimarea cântaretilor-actori. Este un alt fir calauzitor pentru regizor întru reusita deplina a unei productii de opera.
Miscare, gest si sunet
Acest excurs cvasi-didactic mi-a fost inspirat de celebra productie a lui Ponnelle cu „Cenusareasa“ rossiniana. Un spectacol conceput acum aproape patruzeci si cinci de ani, care a facut si face înconjurul lumii de la Festivalurile Maggio Musicale Fiorentino si Edinburgh la Scala din Milano si Opera din Zürich, de la Düsseldorf si München la Chicago, Dallas, Houston si Ottawa. L-am vazut acum sapte ani si mai bine la Teatro alla Scala, l-am revazut recent la Palais Garnier, unul din sediile Operei Nationale pariziene, productia fiind venita aici de la Opera Bavareza de Stat din München, în îngrijirea regizorala a lui Grischa Asagaroff si light-design-ul lui Michael Bauer.
Dupa revizionare, transcriu impresiile – ramase deosebit de actuale –, pe care le-am notat si publicat în 2005, dupa spectacolul de la Scala: „Luxuriant gândit, ambientul actiunii pare ca a fost transpus direct de pe o carte de povesti – plansa de desen, crochiat în tuse fine, inflorescente, cu doar doua-trei nuante, alb, negru si cenusiu. Detaliul este minutios construit, ca de o måna de maestru al gravurii si somptuoasele palate, al lui Don Magnifico, al Printului, par cu adevarat desprinse din „contes de fées“. Bogatia si armoniile coloristice ale costumelor impresioneaza. Regia lui Ponnelle consacra miscarea continua, vivace a eroilor, atitudinile expresive, gestica atent gândita. Spectacolul capata astfel o verva cuceritoare, sustinuta de brilianta scriiturii muzicale.“
Într-adevar, este una din cele mai elocvente ilustrari scenice ale ideaticii lui Ponnelle, emergenta cu claritate si forta din analiza muzicala. Detaliul fin al desenelor decorurilor vine parca din filigranul flautelor si transparenta coardelor rossiniene, redate minunat la Paris de Orchestra Operei Nationale dirijata de Riccardo Frizza, un specialist înaripat al portativelor maestrului de la Pesaro. Sub bagheta sa, spectacolul a avut spuma si culoare. Prin pliere stilistica, dirijorul s-a încadrat automat în conceptia regizorala. Maiestria lui Ponnelle a fost evidenta la tot pasul în construirea gestualitatii si mimicii personajelor, de o rara minutiozitate, corespondente cu preciziune fiecarei inflexiuni sau culori orchestrale. Miscarea scenica parea descinsa direct din sunet. Si nu numai eroii, ci întreg ansamblul – Corul teatrului, pregatit de Alessandro Di Stefano – a fost parte a acestei împreunari pure între actorie si melos.
Interpretii
Aparitia la rampa, înainte de intrarea dirijorului, a unui responsabil al Operei pariziene a dat frisoane publicului. Se stie ce urmeaza în asemenea situatii. Da, titulara rolului Angelina, mezzosoprana italiana Marianna Pizzolato, are o indispozitie vocala, asa încât… doar va mima si va juca! Stupoare! Din laterala scenei, îmbracata în T-shirt si blugi, cu partitura în fata, a cântat Karine Deshayes, care în seara anterioara tocmai sustinuse rolul Carmen la Opéra Bastille si, mai mult decât atât, urma ca a doua zi sa-l cânte din nou. Mare act de curaj! Numai ca mezzosoprana franceza nu a afisat nicio urma de oboseala. O performanta venita din partea unei voci tinere, bine sustinuta tehnic, cu timbru frumos si deosebita abilitate în rezolvarea coloraturilor rossiniene ce culmineaza cu dificilul rondo „Nacqui all’affanno, al pianto… Non più mesta“, plasat în mod… criminal de Rossini chiar la finalul operei, dupa aproape trei ore de cânt. Frazarea Karinei Deshayes a fost unduitoare si fluida, stilul, ireprosabil.
Partenerul direct, rusul Maxim Mironov în rolul printului Don Ramiro, este un tenorino „di grazia“ cu voce limpede si extrem de omogena, cu necesara extensie acuta plina de siguranta si de usurinta în expunerea cântului ornamentat. Piesele de rezistenta, aria „Sì, ritrovarla io giuro“ si cabaletta „Dolce speranza, freddo timore“ au avut brilianta, respectiv bravura descinse direct din spiritul rossinian.
Foarte bune au fost, în rolul celor doua surori caraghioase, soprana luxemburgheza Claudia Galli (Clorinda) si mezzosoprana britanica Anna Wall (Tisbe), dupa cum excelenti s-au dovedit cei doi italieni ai distributiei, baritonul Nicola Alaimo (Dandini) si, prin muzicalitate, sens expresiv si umor subtil asociat scriiturii bufe, basul Bruno de Simone (Don Magnifico). Judecând prin prisma esteticii vocalitatii rossiniene, poate ca glasul lui Alaimo nu s-a încadrat exact tipului de „baritono brillante“ pe care îl cere rolul, în schimb Bruno de Simone, cu toata tenta sa baritonala, a fost un „buffo caricato“ de bun gust si fara excesele la care recurg multi cântareti. Duetul celor doi, „Un segreto d’importanza“, a fost unul dintre punctele forte ale serii.
Basul Adrian Sâmpetrean…
…a fost marea surpriza si campionul spectacolului. Tânarul clujean poarta în glasul sau un mare potential cantabil, sustinut de o timbralitate fasta, rotunda si învesmântata în armonice pretioase. Caldura si nobletea vocii îmi amintesc de legendarul Cesare Siepi. Nu este o afirmatie riscanta sau gratuita, darurile native o sustin. În rolul Alidoro, a frazat elegant si fluent, a cântat cu sonoritati ample, nuantat si inteligent, cu punctari de accente bine cumpanite. Are un simt deosebit pentru desenul melodic belcantist, teritoriu pe care este indicat sa-l serveasca înca multa vreme, pâna sa fie atras de rolurile arhetipale ale vocii de bas, Filip, Mefisto, Mefistofele, Boris Godunov etc. Deocamdata, la nici treizeci de ani, Adrian Sâmpetrean a cântat deja Leporello din „Don Giovanni“ la Salzburg, acum a fost aplaudat la Opera Nationala din Paris, iar în aceasta primavara va interpreta doua personaje verdiene la Scala din Milano: Banquo din „Macbeth“ si cel titular din „Oberto, conte di San Bonifacio“. O cariera de mare viitor începe sub remarcabile auspicii.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 409