Milionarii şi clasele populare

Cu atâţia bani cât circulă în eterul românesc, în genţi diplomat, în sacoşe şi în cimitire s-ar putea spune că ne aflăm într-un film american. La drept vorbind, ne cam aflăm de mult în filmul lor. După cum prea bine se ştie, indiferent de gen, de epocă şi de inflaţie, în filmele americane nu este niciodată de vorba de un pol, doi sau de câteva nenorocite sute de dolari, ci de sute de mii şi de milioane menite să-l ţină în scaun şi să-l facă să saliveze şi pe spectatorul cel mai recalcitrant la fascinaţia banilor şi a bogăţiei. Îi aveam oricum pe americani printre noi cu tancurile, avioanele, paraşutiştii, scutul şi bravii lor marins care, în ultimii cincizeci-şaizeci de ani, de când duc războaie într-o regiune sau alta a lumii, n-au mai câştigat nici unul decât în filme. Se mai află printre noi şi cu ochii pe noi şi ambasada imperiului care va fi în curând înzestrată cu un ambasador de carieră şi de origine germană, ceea ce va uşura chemările la ordine adresate providenţialului vorbitor local al aceleiaşi limbi trimis în fruntea ţării în împrejurări electorale mai mult decât discutabile. Până atunci funcţionarii ambasadei şi, pentru că nu e elegant să fie totdeauna singurii care controlează colonia, ambasadorii Marii Britanii şi ai Olandei, îşi dau şi ei din când în când cu presupusul despre filmul cu vardiştii, escrocii, hoţii, lichelele şi găinarii autohtoni, îl găsesc palpitant, dar vor ceva mai mult decât zăngănitul cătuşelor, chestie de gust şi de cultură anglo-saxonă. În afară de sutele de mii şi de milioanele de euro subit scoase la iveală pe hârtie şi vânturate ca ispravă a Justiţiei independente trezită şi ea brusc din letargie, ca la comandă, li s-a oferit mai zilele trecute să-şi clătească ochii la televizor cu teancuri frumos legate de bani, cu lingouri de aur şi tablouri de maeştri. Au apreciat probabil cu o sfântă înjurătură şi clasele populare care, totuşi, continuă să existe, muncitori, salariaţi, ţărani, şomeri, masa de manevră în alegeri. Cum au făcut, domnule ăştia atâtea găleţi cu bani?
Întrebarea e legitimă, chiar, domnule, cum? În afară de vilele şi de căsoaiele lor, arestaţii, condamnaţii, suspecţii, cei care încă se ascund, n-au construit nimic, n-au inventat nimic altceva decât stratageme de vânzare şi de reapropriere în folos personal a bogăţiilor ţării, de căpuşare a statului şi de stors comisioane, nu sunt nici prea frumoşi şi nu par nici prea deştepţi, ca politicieni, administratori şi culturnici sunt nuli, singurul lor merit, dacă merit se poate numi şi nu rapacitate, este că s-au constituit într-o castă şi se ţin aproape, strâns, până ce vine momentul să se sfâşie între ei. Elita politică, financiară, administrativă şi culturală a ţării care se lăfăie în publicaţii şi pe ecrane ca la ea acasă! N-au apărut de ieri, de azi, au în spatele lor douăzeci şi cinci de ani de neoliberalism şi de democraţie liberală, de jaf, de minciuni şi de înşelătorie cum nu s-a văzut niciodată în istoria României. Ajung unii dintre ei la puşcărie, alţii se vor naşte şi vor prospera, sistemul are secretul de a-i elimina la nevoie şi de a-i produce identic şi la nesfârşit. Pe această castă se sprijină, în virtuţile idealizate ale indivizilor care o compun, numiţi, din pudoare ideologică, antreprenori, dezvoltatori, vizionari, geniali, clase conducătoare, în această castă de capitalişti autohtoni care au ruinat ţara îşi caută şi îşi găseşte legitimitatea. Ideea de transformare a regimului economic le este complet străină, ar fi o ofensă adusă victimelor regimului trecut, un sacrilegiu ideologic, o renegare a apartenenţei la Europa liberală şi la civilizaţia Occidentului şi o trădare a Alianţei care tocmai îşi arată muşchii Rusiei putiniene. Identificarea neoliberalismului şi a mondializării ca factori de destabilizare socială, de sărăcire şi de insecuritate a claselor populare nu le inspiră decât o vagă fatalitate, una printre altele dintre cele tradiţionale care-i acompaniază pe mulţi dintre români de când văd lumina zilei până la moarte.
Acestei caste de impostori politici, economici şi culturali, dacă nu toţi milionari, dar nici strâmtoraţi, i se datorează violenţa restratificării sociale a ţării, pacificarea ei sub stindardul democraţiei liberale şi al individualismului, emigraţia economică ce se aseamănă mai degrabă unui exod, iluzia alternanţei la putere şi dispreţul pentru clasele populare mascat sub retorica lenifiantă a discursurilor politice optimiste şi, de când cu apariţia în decor a cătuşelor, de triumf al Justiţiei. Într-un cuvânt, decăderea de azi a României. Justificată, se înţelege de la sine, de un întreg arsenal ideologic şi intelectual progresist. George Orwell atribuia oamenilor obişnuiţi, în raport cu intelectualii progresişti, o „decenţă ordinară“ (common decency), iar, între noi fie spus, mai rar în lumea largă intelectuali mai progresişti ca la noi când vine cazul! Clasele populare ar dispune astfel de un ansamblu de calităţi morale înnăscute de cinste, de generozitate, de sens al limitelor care nu se cuvin depăşite, de ataşament la comunitate şi la teritoriu şi de respingere a devianţelor inerente progresului liberal. S-ar putea ca multe dintre calităţile morale ale românilor obişnuiţi – reale sau imaginare, depinde cu câtă indulgenţă sau intransigenţă sunt privite – să se fi deteriorat din cauza sărăciei, a presiunii publicităţii, a fascinaţiei pentru bani şi sub asaltul lejerităţii moravurilor. Dar în privinţa intelectualilor progresişti stăm mai bine ca niciodată.
Ceea ce nu au filmele americane decât în poveştile lor cu spioni care ştiu tot, află tot, împiedică tot, salvează lumea şi primesc o medalie – dar deocamdată nu e cazul în răscolirea furibundă a hoţiilor din patria capitalistă – sunt dosarele. Eternele dosare! Infailibilele dosare! Una dintre moştenirile preţioase lăsate vremurilor de azi de socialismul cândva biruitor şi de slujitorii lui fideli. Zece, douăzeci de ani au fost păstrate cu grijă maniacă, ţinute la zi de cei îndreptăţiţi să le scoată la iveală când şi dacă va fi cazul. Le-a venit rândul la o parte din ele, altele, probabil cele mai compromiţătoare, cele care ar duce la decimarea castei şi la destrămarea reţelelor de stăpânire şi de influenţă vor zace în continuare bine păzite şi nimic fundamental nu se va schimba, sistemul veghează la perenitatea sa. Momentul ales al plimbării câtorva milionari şi găinari la televizor cu cătuşe şi mascaţi nu pare să fie deloc întâmplător. Se doreşte, se lucrează, se manevrează cu tenacitatea şi gravitatea lucrurilor bine făcute la schimbarea majorităţii parlamentare, a guvernului şi a primului-ministru. Primăvara se anunţă agitată, filmul nu s-a terminat.