Lavinia Balulescu, La mine-n cap, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2013.
„Alerg si alerg si încerc sa scap/ Alerg si alerg si totul se întâmpla/ Doar în cap“ – versurile nu sunt, desi ar putea fi, la fel de bine, din romanul Laviniei Balulescu („La mine-n cap“, Cartea Româneasca, 2013). Nu, versurile îi apartin lui Mihnea Blidariu si apar pe piesa „Ego nr. 4“ (de pe discul „Asfalt“ din 2004). De unde apropierea? Nu vreau nici sa fac publicitate formatiei Luna Amara, nici sa epatez prin comparatii care, la prima vedere, ar alatura doua elemente care n-au mare lucru în comun; privite mai atent, însa, cel putin trei sunt motivele pentru care analogia e relevanta. Totul se întâmpla aici, ca în romanul Laviniei Balulescu, doar „la mine-n cap“. Cel de-al doilea aspect semnificativ îl reprezinta dorinta de evadare din propriul ambient, din propriul trup si, iata, din constient. Apoi, atât romanul, cât si versurile mizeaza pe o sintaxa (a se citi gramatica literara) cu efect psihedelic: repetitiva, monotona, exasperanta, obsesiva.
Dupa doua volume de poezie, poeta se transforma în prozatoare si publica, iata, în 2013 primul ei roman, „La mine-n cap“. Daca în 2005 Lavinia Balulescu obtinea Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timisoara, autoarea este, în prezent, jurnalista, semnând, în ultimii ani, si câteva texte aparute în volume colective, precum „Mai am un singur Doors“ (Editura Blumenthal, 2011), „Primul meu porno“ (Editura ART, 2011), si „Mos Craciun & Co.“ (Editura ART, 2012). Ce vreau sa subliniez aici e faptul ca tranzitia între cele doua genuri n-a reprezentat un soc pentru nimeni (nici macar pentru autoare), având în vedere ca publicistica a jucat, în cazul Laviniei Balulescu, rolul de buffer zone între cele doua „extreme“ literare.
„Multiverse“
Titlul cartii îti spune, vrei nu vrei, ca ai de-a face cu un roman în care totul e o imensa constructie imaginara/imaginata. Conventia artistica e de sorginte anti-realista, în ciuda faptului ca exista aici o serie întreaga de confesiuni si de marturisiri. Universul fictional se împarte nu doar în capitole, ci si în lumi diferite – ne aflam în mijlocul unui adevarat „Multiverse“. Daca „actiunea“ primelor patru capitole se desfasoara în „Lumea 1“, urmatoarele trei capitole deplaseaza nu doar unghiul de vedere, ci si ceea ce se vede. În sfârsit, ultimul capitol, „Lumea“, sintetizeaza, într-o oarecare masura, primele doua lumi. Iata de ce, pe coperta a IV-a, Mircea Mihaies (singura recomandare, de altfel) poate afirma ca „proliferarea halucinanta a imaginilor si a situatiilor, multiplicarea punctelor de vedere, într-un ecou care e când rasfat, când disperare, când tragedie, când cinism, denota capacitatea prozatoarei de a-si domina cu autoritate creatia“. Interesanta e nu aceasta taxonomie naratologica (scolareasca), ci tocmai ceea ce structuralistii (sau formalistii) ar ignora – „umplutura“ ce ofera consistenta fiecarei lumi în parte. E adevarat ca Lavinia Balulescu se diferentiaza de colegii ei de generatie, cum arata acelasi Mihaies, doar ca, pe de o parte, proza biografist-confensiva nu-i e straina autoarei, iar, pe de alta parte, dupa cum bine observa Marius Chivu, romanul poate fi inclus, apropo de „curajul desprinderii“, într-o relativ lunga serie de romane: „fantasy-ul clinic“, cum i-am zis eu, al lui Matei Florian, „Si Hams Si Regretel“ (Polirom, 2009), foto-romanul metafizic-oniric „Oase migratoare“ de Iulian Tanase (Nemira, 2011), monografia poematica „Parohia“ de Dan Coman (Cartea Româneasca, 2012) sau prozopoemul speculativ al lui Cosmin Perta, „Teofil si Cîinele de lemn“ (Herg Benet, 2012) (…) „Mireasa cu sosete rosii“ a Adelei Greceanu (Polirom, 2008)“. Trebuie, deci, sa fim atenti la nuante. Suportul ontologic e diferit, dar interfata e aceeasi si, în acest sens, as folosi un termen preluat chiar din corpul romanului, un concept ce descrie cu mare fidelitate toate tipurile semnificative de relatii existente în roman: e vorba despre cuvântul „translucid“. Multiplele lui inflexiuni (trecerea din viata în scris a visului premonitoriu, trecerea dintre lumi, trecerea din vis în „realitate“, dar si punerea în abis a visului) sunt articulate în mod lucid si coerent de catre prozatoare: „Stii cuvântul acela «translucid», pe care l-ai auzit de multe ori în discutii pretentioase, despre care îti închipuiai ca înseamna o combinatie între transparent si lucios? Ei bine, nu e doar asta. Este exact cum sunt eu acum (…) Translucida“.
Înca o evadare tacuta
Vorbeam, mai devreme, despre evadari. Lavinia Balulescu cauta, cu o disperare devenita patologica, solutii de evadare: „Acum câtiva ani, într-o noapte, am visat ca venise sfârsitul lumii. Dimineata, m-am trezit si am scris un capitol întreg. De fapt, am început sa scriu cartea cu adevarat atunci cînd mi-am dat seama ca sunt propria mea prizoniera. Pe atunci locuiam în Timisoara. Între timp, m-am mutat în Bucuresti, cu intentia evidenta de a scapa de mine. Nu am reusit“, spune autoarea (coperta a III-a). Cu alte cuvinte, captivitatea în propriul eu reprezinta, la nivel personal si simbolic, un altfel de sfârsit al lumii. Visul si nevoia de evadare sunt transferate si în roman. Evident, prima solutie e cea a dedublarii, schizofrenia fiind cuvântul de ordine al scepticismului literaturii moderne. Timpul se dilata pâna la disparitie, spatiul se dizolva între lumi, iar memoria devine un recipient de vise si nu de amintiri. Nu se poate vorbi, cu usurinta de manual, despre o actiune bine determinata a romanului, ci mai degraba despre un sir aproape aleatoriu de evenimente, gânduri, sentimente, vorbe, gesturi, stari. Putem vorbi, în schimb, despre existenta personajelor (si lumile acestora): Aprilie, Tudor si femeia-de-pe-tavan (si un personaj episodic – câinele labrador, Simba, un „marinar“ fara „d“ frica). Vrând-nevrând, singurul loc din care Aprilie reuseste sa scape e din monotonia relatiei (casatoriei) cu Tudor. Astfel, romanul poate fi privit, printre altele, si ca o poveste (trista) de iubire desfasurata pe un fundal românesc postapocaliptic.
Somnul ca trezie
Cu riscul de a fi didactic, voi spune totusi ca originalitatea romanului consta în modul în care autoarea utilizeaza tehnici narative moderniste (si postmoderniste) în vederea configurarii unui continut extras parca din acele zone ambigue ale realismului magic. Cu ajutorul unui network-narrative bine lucrat, autoarea reuseste sa îmbine sau sa suprapuna imagini suprarealiste cu situatii absurde sau scenarii onirice si, nu în ultimul rând, aparitii spectrale – amalgam care devine, de la un anumit punct, o interogatie ludic-ontologica a realitatii însesi. Ca si cum n-ar fi îndeajuns, aceasta structura e completata de o serie de prolepse si analepse, anticipari, reluari, repetari, rescrieri, repovestiri etc. Mai simplu spus, povestirile, marturisirile si visele se topesc într-o masinarie eficienta a posibilului. Într-o lume a incertitudinilor de toate felurile, somnul reprezinta singura solutie (provizorie) a libertatii personale: „Nu sunt multumita de mine. Am nevoie de cineva care sa ma îngrijeasca si sa ma mângâie ca pe un pui abia iesit din gaoace. (Ba nu. Am nevoie de somn. Somnul e singurul care ne mai poate salva.)“ – moment în care Lavinia Balulescu se transforma într-un Breton feminin de secol XXI si romanul ei într-un nou pseudo-manifest suprarealist. Luminita Corneanu afirma ca e vorba aici de o „proza onirica de cea mai buna calitate“. Despre aceleasi pagini, Marius Chivu spune ca reprezinta, de departe, „capitolul cel mai frumos si mai impresionant al cartii, o foarte frumoasa parabola despre singuratate si dragoste, despre ratacire si posesie, despre încredere si supravietuire“. De adaugat doar faptul ca relatia dintre personaje poate fi descrisa ca un proces osmotic fiindca fiecare se construieste prin raportare la un Celalalt, prin rememorare, prin includere sau prin însumare. În fiecare personaj exista „urme“ ale diferentei, caci, à la Derrida, ele trimit mereu spre alti si alti semnificanti.