La Academia Româna s-a desfasurat, organizata de Institutul sau pentru studiul totalitarismului, o sedinta impresionanta consacrata fostei Manastiri Vacaresti, demolata în ultimii ani ai regimului totalitar. A avut loc o reconstituire la care au participat parte dintre cei ce au asistat sau au fost implicati în drama din 1984-1986 si în primul rând cei ce au încercat s-o împiedice. Relatarile au fost însotite de prezentarea unor imagini tulburatoare. Sub ochii celor prezenti a aparut si s-a desfasurat nu numai tragedia finala a distrugerii splendidului complex, ci o succesiune de fotografii care au dezvaluit impresionanta realizare a Mavrocordatilor, înfatisarea, forta si frumusetea ei. A fost vorba, fara îndoiala, de un monument impresionant care, daca n-ar fi fost demolat, ar fi putut sa dainuie înca multe veacuri.
Timp de câteva ceasuri ne-am gasit sub impactul unei succesiuni de imagini care ne-au dezvaluit complexitatea si întinderea constructiilor, dar, în egala masura, frumusetea realizarii arhitectonice si artistice de la începutul veacului al XVIII-lea. Ziduri puternice, dar si constructii armonice, dând în ansamblu impresia coplesitoare a unei realizari de exceptie. Coloane sculptate de o rara frumusete, dar si pictura de o nepretuita valoare s-au înfatisat succesiv în fata ochilor si a uimirii noastre. Desi am coexistat o jumatate de veac cu monumentul în cauza, n-am avut prilejul de a-l vizita, sansa pe care nu au avut-o decât cei loviti de soarta de a fi detinuti între zidurile sale! De data aceasta, impresiile mele au fost, în consecinta, cele ale unui necunoscator. Desi nascut si trait în Bucuresti, nu am avut niciodata prilejul de a cunoaste Vacarestii, cu toate ca soarta a facut ca indirect sa fiu legat de acest monument. Sotia mea, detinuta, a fost dusa de la Jilava sa nasca în spitalul improvizat de la Vacaresti si acolo avea sa vina pe lume, la 13 aprilie 1951, fiica mea. Din relatarile sotiei am aflat despre frumusetile artistice închise între ziduri, evident pe masura a ceea ce i s-a îngaduit sa vada ca detinuta. Pentru ea a fost, într-un fel, o consolare, având în vedere situatia în care se afla – constrânsa sa nasca în detentie –, sa se afle cel putin, cu toata mizeria situatiei, într-un loc ce amintitea de stralucirea trecutului!
Pâna la sedinta de la Academia Româna nu cunosteam, în consecinta, Vacarestii decât din relatarile regretatei mele sotii. De data aceasta, timp de câteva ore, prin succesiunea de imagini si prin luarile de cuvânt la care am asistat, am luat cunostinta de frumosul complex distrus în mod salbatic si absurd cu un sfert de veac în urma. Este aproape de neînteles de ce a avut loc distrugerea, mai ales ca închisoarea, fiind dezafectata din 1973, avusese loc, sub conducerea lui Vasile Dragut, o opera de restaurare. Astfel, demolarea a inclus si stergerea unei opere de constructie si reconstructie datorate regimului atunci în fiinta! Dupa câte îmi amintesc, Dragut, un extraordinar initiator si faptuitor de restaurari în întreaga tara, avusese în vedere ca la Vacaresti sa fie organizate ateliere de restaurare a monumentelor care sa fie la dispozitia tuturor santierelor de acest fel. Explicatia tragicului episod al distrugerii se pare ca a stat într-un adevarat santaj exercitat asupra patriarhului cu scopul ca acesta sa se retraga de pe Dealul Patriarhiei la Vacaresti, care îi era oferita ca resedinta. Refuzul accceptarii acestui „schimb“ ar fi dus la decizia nemiloasei si criminalei demolari.
Dar important a fost si faptul ca a existat o reactie protestatara a unui numar de carturari, arhitecti si istorici ai artei, printre care profesorul Grigore Ionescu si respectiv profesorii Razvan Theodorescu si Dinu C. Giurescu, care prin memorii au solicitat sa se renunte la proiectul demolarii. Panait Panait, directorul din acea vreme al Muzeului de istorie al orasului Bucuresti, si subordonatii sai, printre care si Radu Ciuceanu, s-au alaturat încercarilor de salvare si apoi, când inevitabilul s-a produs, actiunii de pastrare cel putin partiala a frumusetilor condamnate absurd si criminal la pieire. Aceste piese amintitoare ale splendorilor distruse sunt raspândite astazi în diverse locatii. Evident ca ele nu sunt decât ramasite incomplete a ceea ce a fost. Este destul de amintit ca doar 10 % din fresce au putut fi salvate, desi si acestea stau drept marturie a exceptionalului nivel artistic al monumentului istoric distrus!
Trist este ca pe locul Manastirii Vacaresti, lacas de credinta, dar si de cultura, unde carturarul domn Constantin Mavrocordat îsi asezase si nepretuita sa biblioteca (care îl tentase si pe regentul Frantei din acea vreme !), azi se ridica un mall! Grandeur et décadence! În primul secol al mileniului al III-lea nu mai suntem în stare sa îndreptam cum se cuvine consecintele unei crime culturale. Putem cel putin încerca reconstituirea celei mai întinse manastiri a orasului pornind de la ceea ce s-a reusit a se conserva. În ultimele decenii au fost înaltate multe biserici, ridicam o impozanta catedrala, dar oare nu avem puterea si vointa de a încerca o reparatie si o opera de restaurare care ne-ar afirma ca popor care-si apara identitatea si reconstituie o splendida mostenire a trecutului?
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 398