Imediat dupa 1989, cuvântul management a evadat din sfera terminologiei economiei si a trecut în vorbirea curenta, înlocuind mai vechiul administrare. Foarte curând, s-a ajuns sa se vorbeasca despre manageri în toate cele. Primarul, ca politician, a ajuns sa îsi recunoasca limitele si sa se limiteze la emisiunile televizate, lasând treaba conducerii primariei pe seama unui city manager (ca doar nu era sa spunem administrator de oras!). Mai nou, si pe la judete s-au înfiintat, pe lânga consiliile judetene, functii de county manager.
Când a venit vorba despre institutiile de cultura, multi au fost cei care au spus ca vechii directori trebuie sa fie înlocuiti cu oameni profesionisti în ale conducerii, mai exact, cu manageri. Cu alte cuvinte, un director este un conducator neprofesionist, un manager este un conducator profesionist. Problema a stat la dospit vreo 15 ani, pâna când, în guvernarea Popescu-Tariceanu, a capatat forma unui act normativ (Ordonanta de urgenta nr. 189/2008 privind managementul institutiilor de cultura), la scrierea caruia am contribuit si eu, într-o mica masura. Fiind, la rândul meu, astazi, manager de muzeu, sunt, desigur, interesat de ceea ce se întâmpla cu legislatia în domeniu si de soarta unor colegi de… suferinta.
Atunci când am pornit (grupul din care am facut parte, alaturi de Demeter András, Carmen Croitoru, Delia Mucica, Ioan Onisei si alti câtiva colegi) la elaborarea ordonantei mai sus amintite, am încercat sa scoatem numirile de directori ai institutiilor publice de cultura de sub influenta politicului si sa contribuim la stabilizarea unui mic grup de oameni specializati în administratia culturala, fiind convinsi ca aceasta nu se poate face dupa ureche. Cu alte cuvinte, pentru a conduce o institutie de cultura nu este suficient sa fii muzician, om de teatru, muzeograf, literat, naturalist, coregraf, regizor, cercetator etc., ci ai nevoie si de studii în management cultural. Ideea noastra a fost ca una fara alta nu se poate, decât din întâmplare. Adica, poti sa aduci, cu succes, un inginer director la opera, doar daca, printr-o pura întâmplare, acel om are niste calitati extraordinare, este meloman, si-a dorit toata viata sa devina muzician, dar nu a reusit, are o bogata cultura în domeniu samd… Tot asa, poti sa pui un pictor la conducerea Administratiei Fondului Cultural National si sa dovedeasca, acolo, ca are reale calitati de manager si ca întelege mecanismele economice care guverneaza cultura, chiar daca nu a urmat nici un MBA la Harvard. Dar acestea nu pot fi decât exceptii. Tot atunci, ne-am gândit ca un manager trebuie sa fie numit doar în urma unui concurs de proiecte, ca trebuie sa aiba în fata, pentru a-si pune în opera programul managerial, cel putin trei ani (preferabil, patru sau chiar cinci) si ca, dupa numire, trebuie sa încheie un contract cu autoritatea care îl numeste, prin care ambele parti sa îsi asume niste obligatii. Cu alte cuvinte, managerul îsi poate asuma obligatia de a creste numarul de bilete vândute la institutia pe care o conduce, dar numai daca i se asigura o anumita finantare prin subventie. Pentru a înlatura subiectivismul si influenta politica, am introdus mai multe prevederi, între care cea privind componenta comisiei de examinare la concurs si la evaluarile anuale – comisii care urmau sa includa specialisti si, în general, persoane care sa nu se afle sub influenta autoritatii tutelare.
Recent, am aflat ca se intentioneaza modificarea acestei ordonante. Din câte am înteles, mai multi feudali locali (cum s-ar zice, presedinti de consilii judetene ori primari) si-au exprimat nemultumirea ca nu pot numi în institutiile de cultura pe care le au în subordine membri ai clientelei politice ori, în alte cazuri, membri ai propriei familii. Jenant, nu? Pai, de aia ne-am dat noi sângele la 22 decembrie, si, mai ales, în ultimele batalii electorale, sa ajungem, acum, în situatia penibila de a nu putea numi pe cineva, nu pe la vreo regie (de unde se pot mulge si niste bani), ci nici macar la muzeul judetean sau la revista de cultura a judetului? Rusine! Pai, daca e a judetului, atunci facem ce vrem cu ea si numim pe cine vrem noi acolo, ca doar de aia e democratie si ne-am descentralizat – ca sa scapam de capitalistii de la Bucuresti. Cum ati spus? Exagerez? Sa vedem câteva fapte.
Din amintitul text de proiect de act normativ, care ar urma sa modifice O.U.G/ 189 / 2000, ar urma sa dispara obligativitatea ca cei care doresc sa devina manageri de institutii publice de cultura sa fi absolvit un masterat. Trec peste faptul ca învatamântul românesc a ajuns sa devina o fabrica de diplome de doctori. Dupa cum marturisea, acum vreo doi ani, academicianul Alexandru Vulpe, în ziua de azi, multe dintre lucrarile de doctorat sunt redactate la nivelul unei lucrari de licenta, realizata acum trei decenii. Absolventi ai unor facultati (sistem Bologna) de acum, mai ales, daca au trecut prin tot felul de universitati private crestine, ecologiste, umaniste si balcanice, au nivelul de cunostinte pe care generatia mea îl avea la examenul de admitere în facultate, acum 40 de ani. Fara sa aiba, macar un masterat, sansele ca acesti oameni sa fie capabili sa conduca altceva decât propriul autoturism sunt minime.
Un alt lucru care îi streseaza pe onorabilii feudali este faptul ca, odata încheiat, contractul cu managerul ar trebui si respectat. Aici, chiar am toata întelegerea pentru bietii baroni. Pai, ei nu respecta contracte în valoare de milioane de euro si noi avem pretentia sa respecte un contract cu un oarecare amarât care stie sa dirijeze o orchestra simfonica? Asa încât se propune ca rezilierea contractelor sa se faca, dupa bunul plac al ordonatorilor de credite, la orice ora din an e nevoie – ca doar nu poti sa stii, de la început, când ti se pune pata pe unul dintre subordonati sau când tocmai ti-a ramas somer varul primar!
În fine, ceea ce deranjeaza cel mai mult este pretentia ca din comisia de concurs si, apoi, de evaluare sa faca specialisti. Pai, avem tot felul de somitati în tara asta, care au recunoscut ca nu prea au avut-o, la viata lor, cu scoala, si au ajuns sefi de stat, de guvern, ministri sau parlamentari, sefi de judete si… în general, sefi. Si nu i-a evaluat nici un specialist; i-a votat boborul. Asa ca sa o lasam mai moale cu specialistii astia, ca, oricum, ne încurca! Si mai e ceva: odata ajuns cineva director economic la primarie, poate sa îndrazneasca sa zica nu stiu cine ca respectivul nu e specialist? Pai, daca a ajuns director, sigur ca e specialist, asa încât mi se pare firesc sa faca parte din comisia care îl evalueaza pe directorul de la biblioteca judeteana, mai ales ca ala zice ca e specialist în biblioteconomie. Care va sa zica, tot cu economia e ceva, pe acolo.
Mai nou, mi s-a dovedit ca nici nu e nevoie sa mai schimbam legea. Întotdeauna se vor gasi cozi de topor, yes men si fripturisti gata sa faca mumos în fata micilor si marilor sefi peste institutiile de cultura, astfel încât un director sa poata fi schimbat dupa bunul plac al jupânului în mâna caruia stau pâinea si cutitul. Performanta? Valoare? Lasa ca stim noi mai bine ce înseamna toate astea!
Si pentru ca, – desi am tot felul de exemple dureroase si din alte domenii – în aceasta rubrica ma ocup doar de muzee, am sa las deoparte teatrele, filarmonicile, centrele de cultura, bibliotecile, arhivele, revistele si toate celelalte si am sa încerc sa dau exemple strict din sfera muzeelor.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 419