Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 378 p.
Înainte de a comenta cartea Magdei Ursache, nu putem trece peste semnificaţia copertei: o mulţime de indivizi, masaţi în coloană, îmbrăcaţi la fel, cu straie cenuăii şi cu pălării la fel, văzuţi din spate, mergând la vreo manifestaţie, indiciu în acest sens fiind baloanele roşii care fâlfâie deasupra lor. O ilustrare grăitoare a depersonalizării, a înregimentării, a ştergerii oricărei note individuale.
Prima lecţie despre memorie a primit-o tânăra Magda Ursache de la tatăl său, care i-a spus: „Dumnezeu poate să ierte, conştiinţa nu“. Şi-a consolidat învăţămintele acestei lecţii prin propriul său destin, prin încercările prin care a trecut (acei mulţi ani de interdicţie de a publica în urma unei greşeli de tipar care s-a strecurat într-o revistă ieşeană, pentru care nu era vinovată), în urma alungării de la un institut de cercetare, tot ieşean, şi de la Universitate. Şi-a întărit convingerea necesităţii memoriei nedefectibile citindu-i şi citându-i pe Paul Goma, Iustin Pârvu, Ana Blandiana („Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie“ – a scris poeta), V. Voiculescu, Tudor Ţopa, Al. George, Bujor Nedelcovici, Constantin Călin, Gh. Grigurcu, Milan Kundera, George Orwell, pe mulţi alţii, pe care-i consideră modele de atitudine morală.
Spre deosebire de alţii, amnezici, nostalgici, spre deosebire de neostângişti, care spun că regimul totalitar şi-a avut şi părţile sale bune, Magda Ursache îl atacă pentru că a luat românilor demnitatea, libertatea de gândire şi de religie, dreptul de asociere, de a călători, dreptul la proprietate, pentru că a fost un regim al urii şi al ignoranţei. Comunismul nu trebuie să fie iertat, compătimit, pentru că el „e gata să lovească şi dacă-i plângi de milă“ , pentru că „buboiul socialist s-a spart, dar infecţia e departe de a se vindeca“ . „Datoria de a rememora e, la noi, scrie autoarea, una morală, de vreme ce memoria colectivă este în suferinţă“ . De aceea, tenace, tranăantă, cu o nobilă perseverenţă, cu consecvenţă, şi nu cu fereală, în modul cel mai tăios, denunţă tarele structurale, multe şi extrem de nocive ale fostului regim, cu gândul în primul rând la tineri: „Tinerii, constat deseori, au o imagine tulbure despre anii ’50, la care contribuie memoriile împănate cu falsuri, generatoare de haos, destăinuirile puţin echivoce, autoficţiunile frumoase, poate, dar nesincere. Iar «pâcla densă ideologică» (sintagmă Nicolae Breban) e mereu înşelătoare. Şi ieri şi azi“. Menirea scriitorului de a condamna fostul regim este şi mai mare când se ştie că raportul de condamnare a lui, prezentat în Parlament, la 18 decembrie 2006, nu şi-a atins scopul, „e o sursă de confuzie, dar şi de dezbinare, slujind neocominternismul“. Se socoteşte la fel de obligată de a pune în adevărata lor lumină amintirile foştilor activişti, care vor să fie crezuţi că s-au pocăit, ale memorialiătilor fără memorie, să denunţe falsele memorii, memoriile care mint, semnate de Lucia Demetrius, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Sorin Toma, Silviu Brucan, memoriile „calpuzanilor de amintiri“, jurnalele unor autori cu „memorie voit voalată“, ale celor cu „memorie tulbure sau voit tulbure“, care-i reconsideră pe Nicolae Moraru, Ofelia Manole, Constanţa Crăciun, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Postelnicu, Suzana Gâdea, Ion Dincă, Iulian Vlad, Silviu Curticeanu.
Memoria riguroasă trebuie să facă bilanţul victimelor comunismului, al deţinuţilor politici, al celor cu domiciliu obligatoriu, să dea replica meritată nostalgicilor care-l regretă pe fostul dictator „ăi-şi maschează nostalgia în fel şi chip, de la statistic la stilistic“.
Altă direcţie a demersului critic al autoarei îi vizează pe deconstructivişti, pe aceia care neagă că românii au onoare, că au personalităţi-simbol, că au avut şi au coerenţă naţională, unitate statală, pe aceia care demitizează, satanizează voievozii românilor, minimalizează victoriile şi augmentează dezastrele, care vădesc tendinţa de a-i uita pe eroi, pe martirii temniţelor Jilava, Aiud, Sighet, Gherla, Periprava, Salcia, Văcăreăti, ca Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Daniil Sandu Tudor, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu, Mihai Buracu, Marcel Petrişor, Dinu Pillat, care trec sub tăcere jertfa anticomuniştilor din munţi, care minimalizează Holocaustul roău, căruia i-au căzut victime Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia şi mulţi alţii, care îi uită pe profesorii universitari ieşeni alungaţi, ca Petru Caraman, Th. Simensky, Şt. Bârsănescu, St. Cuciureanu, Mihai Drăgan.
Spre deosebire de unii care spun că persistenţa într-un astfel de demers acuzator are ca efect demoralizarea, Magda Ursache subliniază că despre astfel de orori nu se poate scrie cu detaşare, barbarul experiment de la Piteşti, şi altele la fel, necesitând o continuă denunţare.
Autoarea constată tristul, nedreptul, păgubosul, pentru literatura română, paradox că, în timp ce unor colaboraţionişti, unor scriitori, le sunt găsite circumstanţe atenuante, justificări ale demisiei lor morale, în timp ce torţionarii care mai trăiesc îşi primesc sfidătoarele pensii, adevăraţii contestatari ai regimului totalitar, adevăratele victime ale acestuia, nu sunt prezentaţi la justa lor valoare. Cazul cel mai flagrant pentru Magda Ursache este Paul Goma. Este minimalizat scriitorul, „care deţine o perfectă ştiinţă a limbii române“, cât şi contestatarul regimului comunist. Situaţie profund nedreaptă, pentru că acela despre care Eugen Ionescu a spus că este un „Soljeniţîn al românilor“, „a rămas acelaşi ne-vânzător de sine, şi-n socialism, şi-n neosocialism, neintimidat de nimeni şi de nimic“, a ales pentru totdeauna activismul civic şi şi-a asumat „constant scrisul ca sinucidere socială“. Scriitorul şi-a probat expresivitatea limbii, stilul Goma în cărţi precum Gherla, Garda inversă, Din calidor, Justa, Amadeva. O mare personalitate, pentru care Magda Ursache are o imensă preţuire: „Unul din reperele fiinţei noastre morale e Goma, iar Goma e mereu Goma“. „Dacă ar fi după mine, continuă autoarea, i-aş lansa cărţile în toate şcolile, ca tentativă de-a ţine piept uitării“.
O carte în care comunismul este condamnat nediferenţiat, cu relele şi relele sale, dar şi o carte în care autoarea îăi arată, încă o dată, pecetea stilistică, subliniată de Gheorghe Grigurcu în prefaţa cărţii: „Tonul alert care menţine trează atenţia cititorului se sprijină pe-o expresie mustoasă, doldora de găselniţe, vorbe plastice ori de duh, frecvent caustice, remarcabile prin adecvarea fie şi jucăuşă la obiect. (…) O conjugare aşadar a unei atitudini bizuite pe probitate cu o marcă stilistică originală, însuăire îndeajuns de rară, aşa încât un text semnat de autoarea în discuţie e imediat recognoscibil. Magda Ursache: orice s-ar spune ori nu s-ar spune, una din prezenţele cele mai elocvente ale presei noastre de factură culturală de azi“.
Două mici observaţii avem de făcut. La p. 181 se-ntreabă: „A fost reprimit în USR, i se dă acea indemnizaţie de care avem cu toţii parte? Dar cea de merit i se dă lui Goma? Dimpotrivă“. Probabil că pagina din care am citat a fost scrisă cu mai mulţi ani în urmă, pentru că, între timp, la 5 octombrie 2012, Comitetul director al USR a hotărât să i se acorde lui Paul Goma indemnizaţia de merit. (Vezi „România literară“, nr. 41, 12 octombrie 2012, p. 14). În fine, Ion Petrovici n-a murit în 1952, ci în 1972.