Clermont-Ferrand, Festivalul International al Filmului de Scurt Metraj
Nu mi-am inchipuit niciodata ca Luc Moullet sau Guillermo Arriaga, ultracunoscuti, primul in calitatea sa de critic si teoretician (din când in când si „scurtmetrajist“, al doilea ca scenarist, mai ales al lui Iñárritu („Amores perros“, „21 de grame“, „Babel“), nu mi-am inchipuit, ziceam, ca i-as putea intâlni printre concurentii unui festival precum cel despre care scriu. Clermont-Ferrand este, si in primul si in ultimul rând, unul dedicat tinerilor autori, o tribuna a afirmarii acestora din urma. Cândva, pe vremea când erau juni si nu-i ajunsese din urma celebritatea, au trecut pe aici un Lars von Trier, o Jane Campion. E mult de atunci. Dar, odata momentul de uimire consumat, nu este greu de priceput ce cauta somitatile. Un festival de proportiile celui de aici, cel mai important pe harta scurtmetrajului, ofera o vitrina unica. Unde in alta parte ar putea un scurt metraj sa se bucure de o asemenea vizibilitate? Cu cele câteva mii de spectatori ai fiecarei editii, un film se poate socoti rege, iar Clermont-Ferrand este, in mod cert, o capitala a incoronarii. Dar sa vedem care sunt cele doua filme: 1. „Chef d’oeuvre?“ Da, cu semnul interogatiei, pentru ca, se intreaba autorul, Luc Moullet, oare tot ceea ce numim noi, astfel, cu o graba ce nu lasa operei de arta ragazul implinirii unui destin, merita cu adevarat aceasta ridicare in rang? Este nevoie de certificarea timpului, nu tot ceea ce ne incânta, in prezent, se va aseza in cerul alesilor. Autorul polemizeaza mai ales cu criticii de film. Daca ar fi sa ne luam dupa ei si dupa generoasele „stelute“ pe care le impart in dreapta si in stânga, saptamâna de saptamâna, ar insemna ca sub ochii nostri se tot nasc capodopere. Catherine Breillat si James Cameron ar sta alaturi de Mélies, cel care ne-a lasat o capodopera absoluta, „Voyage dans la lune“ („Calatorie in luna“), „film fara sunet, fara culoare, fara relief, dar nimeni nu l-a intrecut“. 2. „El Pozo“ («Putul»). Arriaga nu este un regizor debutant, a mai semnat doua scurt metraje si unul lung („Burning Plain“, 2008), dar eu una nu le-am intâlnit in festivaluri. Ceea ce am vazut acum mi s-a parut o punere la incercare a rezistentei in fata revarsarilor narative. Autorul povesteste fara nici un fel de infloritura drama unui bunic care nu-si poate salva nepotul cazut intr-o fântâna. Cei care l-ar fi putut ajuta, soldati ai contrarevolutiei mexicane, trec nepasatori. In numai opt minute, trecem si prin istorie. Remarcabil exercitiu stilistic al unui creator, asemanator micilor piese pe care orice mare pianist le are inscrie in repertoriu pentru bisuri.
Chiar daca mi-ar da târcoale ispita descoperirii vreunei capodopere, in niciun caz nu acum ar fi momentul, când nu am uitat ironia lui Luc Moullet si mai am in fata ochilor imaginea muntelui de bobine din filmul sau, ca o invitatie perfida de a trece pe loc la clasificari. Altceva mi s-a parut cu totul aparte la incheierea editiei cu numarul 33 a Festivalului de la Clermont-Ferrand, pe care il urmaresc de doua decenii. Demult nu am mai vazut un palmares care sa nu stârneasca vreo nedumerire, vreo nemultumire, vreo strâmbare din nas etc., ceea ce nu este putin lucru. Nu e de colo sa stabilesti un echilibru intr-un festival de scurt metraj, cu puhoiul lui de filme. Mai ales aici, unde au fost proiectate 143 de titluri, selectionate din 6 753, venite din 51 de tari. Cu aceste date pe hârtie, unele calcule ne spun ca sansa de a cuceri un premiu la Clermont-Ferrand ar fi cam de 2,7%. De aceea nu prea ai cum sa cârcotesti. Când atâta lume tine sa fie prezenta, trebuie sa acceptam si fatalitatea unor limite. Dar, a fi selectionat echivaleaza, de fapt, cu o distinctie si, la cererea concurentilor, in ultimii ani li se elibereaza acestora diplome de participare. Ar mai fi o particularitate. Desi din competitie nu au lipsit peliculele dure, intunecate, juriul a privilegiat filmele mai senine, traversate de o secreta nostalgie a unei existente mai putin expuse amenintarilor sau filme puse in miscare de un umor când ingaduitor, când dracesc. „Sfârsitul verii“, al polonezei Marta Minorowicz, a câstigat Marele premiu; in cele 24 de minute traite in preajma unui batrân si a nepotului sau, in mijlocul unei naturi salbatice, nu s-a strecurat nicio clipa de dulcegarie. Doua fiinte, doua generatii nici potrivnice, nici desprinse din basme, incearca sa priceapa fiecare vorbele alteia, sa decanteze portia de bucurie pe care le-o poate aduce traiul impreuna, in aceasta poate ultima intâlnire. „Este cea din urma vara in care te mai poti juca asa“ ii aminteste bunicul nepotului, fel de a spune ca adolescenta va avea alte legi, dar si ca despartirea nu este departe. Anul acesta pare sa fi apartinut femeilor, pentru ca tot o cineasta a plecat si cu Premiul special al juriului, Janaina Marques din Cuba. „Los minutos, las horas“ („Minutele, orele“), cu alte cuvinte intreaga viata a inca tinerei Yoli, dintr-un cartier sarac al Havanei, este acaparata de grija pentru mama. Nu se vaieta, nu se plânge, s-a obisnuit cu ritualurile singuratatii, doar ca, intr-o zi, atrage atentia unui barbat. Ceea ce pentru oricare alta femeie ar fi o mica experienta fara prea multa bataie de cap, pentru eroina noastra devine mai degraba un chin. A iesi din casa pâna la cafeneaua din colt echivaleaza cu o aventura. Tot filmul este un lung suspin in surdina. Juriul a acordat o mentiune si filmului iranian „The wind is Blowing on my Street“, semnat, din nou, tot de o femeie, Saba Riazi. Ce se intâmpla daca, intr-o zi, vântul sufla atât de puternic incât trânteste usa de la intrare exact atunci când fata tocmai iesise o clipa, fara a avea „fularul“ pe cap si fara cheile la ea? Cum sa stea asa, descoperita, in vazul lumii? Cu putin caraghioslâc, transformându-si pulovarul in acoperamânt. Simplu, dar nu tocmai avantajos, daca tocmai atunci o vede un vecin care nu-i este chiar indiferent. Orice s-ar spune, tinerii cineasti iranieni stiu sa povesteasca, iar unii dintre ei izbutesc sa fie si subversivi „mine de rien“. Publicul, neasemuitul public de la Clermont-Ferrand (cifra record: 150 000 de intrari), a preferat comedia. Am râs in hohote opt minute de la un capat la altul, vazând ce catastrofa se poate declansa de la câteva lingurite de zahar cerute cu imprumut. Adica ceea ce face imprudenta juna care bate la usa vecinului in filmul „Suiker“ („Zaharul“), al Jeoen Annokkee din Olanda. Binevoitor, barbatul deschide, ii aduce un borcanel, numai ca neindemânatica faptura il scapa. Amândoi se apleaca sa-l culeaga, dar, ceasul rau, fata cade peste balustrada. Nenorocirile se tin lant. Nefericita iesise din casa doar in halat, fara dessous-uri, de aceea, de teama politiei care ar putea sa-si imagineze cine stie ce, omul da fuga in apartamentul moartei pentru a cauta obiectul salvator. Nu povestesc mai departe. De neimaginat câte pot incapea in numai opt minute, daca cineastul are un umor ce interzice vulgaritatea, are ritm si stiinta de a nu pierde timpul.