Un lant de aur gros, în jurul unui gât gros. Atât tin minte din omul care a stat tolanit câteva ore în fata mea. Rupând scaunul sub greutatea corporala si sub siguranta de sine. Într-un restaurant din Bucuresti, despre care mi s-a spus cu ifos ca este frecventat de lumea buna. Însotitoarea lui era profesoara, într-un liceu unde eu venisem sa implementez un program european, ca reprezentanta a unei tari din Vest. Doamna profesoara îsi sorbea companionul din ochi. Eu, pe scaunul din fata lui, ma faceam tot mai mica, blestemându-ma în gând pentru ca le acceptasem invitatia. Doamna era mândra sa fie în compania unui strain. Strainul era de prin Focsani de bastina. Dar traia în Germania de multi ani. Si venea des în tara, unde, se pare, îsi încropise un al doilea menaj.
„Neamtul“ m-a privit de la bun început de sus. Cum adica, sunt de atâtia ani în Occident si am un loc de munca? Chiar asa, lucrez? N-am stiut sa ma descurc prin serviciile sociale pentru emigranti? A-a-a! Pai trebuia sa fi aflat despre legea cutare, care-ti ofera posibilitatea de a sta fara lucru atâtea luni si de a lua ajutor de somaj de la instanta cutare. Dar copii am? Cum, si nu stiu ca pentru copii se poate lua un ajutor suplimentar de la instanta cutare, un numar de ani, dupa care, treci dosarul la departamentul cutare si daca ceri o hârtie din tara cum ca, poti sa prelungesti indemnzatia înca niste ani? Dar cu casa? – sa nu-i spun ca platesc impozit! N-am aflat ca la primarie, la sectorul pentru emigranti, exista un oficiu unde…?
Doamna de lânga dânsul era topita de mândrie. Omul, care din semnele mele sigure nu parea prea scolit, ma bagase pe mine, prapadita de universitara, în buzunar! El era stiutorul, eu o fraiera oarecare. Careia, cu ani în urma, când a trebuit sa se duca pentru ajutorul de somaj la serviciul social din tara de emigratie, i se facuse rau. Fiindca neam de neamul ei nu umblase pe la asemenea ghisee. Asa ca „mentorul“ de la azil, trebuise sa ia un taxi ca sa ajunga cu clienta lui la destinatie, fiindca ea nu mai avea suflu. Cum m-as fi putut eu însa prezenta cu o asemenea istorie în fata Gâtului gros cu lant gros de aur? As fi comprmis-o pe doamna cea mândra de achizitia ei. I-as fi întunecat bucuria cu care comanda cele mai scumpe delicatese de pe lista de bucate, fiindca stia ca strainul „dispune“.
Traind printre emigranti, nu putine au fost minunile pe care le-am auzit pe aceasta tema. Din pacate, au existat întotdeauna specialisti ai tragerii pe sfoara a institutiilor din tarile prin care ne-am raspândit.
Cineva îmi povestea despre imaginatia fabuloasa a unui compatriot care se însurase cu soacra. Plecase din tara cu nevasta, obtinusera permis de sedere. Dar dupa câtiva ani s-au gândit ca e bine s-o aduca si pe mamica la caldurica. Asa ca divortasera si fostul sot îsi preluase calitatea de ginere, la mâna soacrei. Se însurase adica din nou, în România, cu „mamica“ si-o transferase cu acte în regula în tara gazda.
Am mai auzit si povestea unora care înselau nu atât la nivel institutional, cât pe fraierul de pe strada. Un farmacist român umbla prin piete si le sugera celor întâlniti în cale ca stie niste leacuri pentru potenta. Acasa, amesteca fel de fel de alifii de doi bani, mai lua si din trusa de machiaj a nevestei câte un smac si dadea preparatului culoare, apoi îl comercializa pe sub mâna. Facuse clientela. Fiindca… se stie, autosugestia face minuni. Iar omului nostru îi mersese vestea.
Mai devreme sau mai târziu, aceste lucruri ies totusi la iveala
La fel ca în cazul localnicilor, si dintre cei aflati în diaspora sunt deconspirati la un moment dat gainarii. Si hotii scapa. Hotii cei mari fac ce fac si se fofileaza printre legi si pedepse. Uite popa, nu e popa. Un proces, o condamnare, o suspendare. Asta, desigur, în cel mai rau caz. De regula, hotii nu supara pe nimeni. Gainarii, mai devreme sau mai târziu, atrag oprobriul. Împotriva lor se ridica opinia publica. Se ridica guvernele. Sunt dezavuati, stigmatul se extinde asupra întregului lor neam. Apar legi care sa-i tina departe de presupusele victime. De virtualele victime. Pe ei si pe tot neamul lor. Nu la fel stau însa lucrurile cu cel care are o banca taman în centrul Londrei, de te minunezi cum de-a reusit sa si-o întemeieze doar în doua decenii. Sau cu cel care detine lanturi de hoteluri pe Riviera sau în Bahamas, cumparate în câtiva ani.
Nici macar împotriva gainarilor cu lant de aur la gât si stiinta în escrocarea institutiilor pentru emigranti nu se dau legi. Fiindca ei stiu sa le joace pe degete. Legile se dau împotriva celui sfios si neajutorat.
Doar „opincii“, termen prin care azi poate fi denumit somerul din orice segment social, la îndemâna patronului deci, fie el de stat sau particular, doar ei nu i se da voie sa încerce sa-si schimbe norocul, desi tara sa face parte din toate organele si organizatiile internationale si „face si frumos“ de câte ori i se cere. Mai ales fata de cine pare puternicul zilei; noua, românilor, asta se pare ca ne-a fost dat: sa ne lipim tot timpul de cei puternici. Iar când acestia mai pierd partida, ne ducem si noi dupa ei, bâldâbâc.
Discutiile despre acceptarea liberei circulatii a românilor în Europa mi se par nespus de întristatoare. Cine nu are libera circulatie? Si cine se opune? Dintre oamenii de decizie la nivel continental, unul nu vrea, altul zice ca… Se mai da o amânare, se mai lasa cu o promisiune. O întâlnire, la care unul îsi arata furios coltii, iar altul raspunde dezvelind si dânsul un coltisor. Si iar asteapta si iar poate ca…
Numai ca, se stie, capitalul scos peste granite nu are nevoie de viza Schengen. Nici potlogaria. Din când în când se mai descopera câte un gainar, care devine simbol national în ochii mai marilor lumii. Ca si când noi toti n-am fi facut pe lumea asta nimic altceva decât sa ne fi însurat cu „mamica“!