Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
Cazul Maria Asembrener: patru ani de lagar pentru un nume „nemtesc“
Pentru Maria Asembrener, bunica mea, povestile groaznice din lagar au devenit la batrânete istorioare pe care le spunea nepotilor înainte de culcare. Asta pentru ca, dupa toate greutatile de acolo, ea a vazut doar singurul lucru bun care i s-a întâmplat si care le-a întrecut pe celelalte. A fost unul dintre cei 30 de oameni care a parasit lagarul în noiembrie 1948, teafara si fara abateri. Când a trebuit sa lase în spate orasul natal pentru a pleca în Bucuresti ca refugiat nu a stiut unde o va purta viata, daramite ca odata cu mutatia la capitala va primi si denumirea de „etnic german“. Si de aici, nu o ducea gândul spre Ucraina decât dupa ce au anuntat-o ca trebuie sa plateasca o datorie pe care nu o facuse ea. Nu a pus capul în pamânt, ci a mers mai departe, fara sa întrebe nimic. Si nici dupa patru ani de prizonierat nu a cerut vreo explicatie. A fost multumita ca a ajuns sanatoasa acasa. Reproduc în cele ce urmeaza un interviu pe care am reusit sa-l facem împreuna în anul 2011. (Alexandra Sandru)
„Mi-au trecut, din gresala,
pe buletin: «etnic german»
Alexandra Sandru: Unde lucrai dupa ce ai mers la Bucuresti?
Maria Asembrener: Lucram la un magazin pe Lipscani. Coseam la masina furouri, lenjerii, haine cu dantela. Aveam pur si simplu viata mea. De multe ori ma duceam si taiam la masina si acasa la sefa mea. Si ca sa ma lase sa tai la masina, ma punea sa-i fac mâncare moldoveneasca, mâncarica de cartofi cu usturoi înauntru. Îi faceam si era bucuroasa. Apoi ma întorceam pe Cismigiu, apoi pe Bulevard si prin Dorobanti. Imediat la coltul strazii, a treia casa era cea în care stateam noi.
A.S.: Se gasea mâncare în timpul razboiului?
M.A.: Stateam la cozi, dar se gasea. Dar mai greu a fost când am plecat de acasa din Falticeni spre Bucuresti, pentru ca ningea afara si noi stateam îngramaditi pe platforma aceea ca sa nu ne bata ploaia. Abia la Pascani ne-a luat înauntru si ne-a dat hrana, pâine si conserve. Asta când am plecat ca refugiati de la Pascani spre Topoloveni. Apoi ne-am oprit la Ploiesti. Si dupa ce am ajuns la Bucuresti, îmi aduc aminte ca de multe ori se dadea alarma ca vin avioanele si ca trebuie sa ne adapostim. Eu m-am ascuns lânga o biserica, în transee, jos, în groapa. Si când am iesit de acolo, dupa ce au anuntat ca a trecut pericolul, erau afara pe strada numai oameni morti (îi tremura vocea si plânge). A doua zi si a treia zi iar, alarme din ce în ce mai dese. Am avut viata sa trec peste zilele astea. Într-o zi m-am ascuns la Fabrica de Hârtie, te ascundeai pe unde puteai. Am coborât jos în beci si ne-am ascuns în sulurile alea mari de hârtie. Si deodata s-au spart toate geamurile dupa un vuiet puternic. Atunci am crezut pentru prima data ca mor. Probabil au dat o bomba de au spart toate geamurile alea mari. Toate au plesnit. Înauntru era plin de sticla, am avut noroc ca eram ascunsi bine. Noi ne feream de bombe ca ni se spunea ca vin. Nu stiam unde se duc, în ce loc, asa ca mereu cautam sa ne ascundem cât mai bine. Treceau si spre Pitesti, bombardasera centrul, nu stiam exact unde vor fi.
A.S.: Dar va ziceau de ce se bombardeaza?
M.A.: Nu eram aliati cu rusii atunci, pe urma s-a facut armistitiul. Noi eram cu nemtii si rusii de asta ne bombardau.
A.S.: Si va ziceau asta?
M.A.: Nici nu aveai pe cine întreba, nu aveai cu cine sa vorbesti. Iar când eu am venit la Bucuresti înca era razboi, nu era armistitiu. Si toti treceau pe la noi prin tara. Aveam un vecin care era comisar în armata, dar nu mai tin minte cum îl chema. El ne spunea mereu sa avem grija, sa ne ferim, dar nu ne-a spus de ce se întâmpla asta. Nu aveai de unde sa ceri explicatii, doar ce se auzea de la un om la altul. Eram copii si nu ne spunea nimeni nimic. Era razboi, avea cine sa stea sa-ti comunice sau sa-ti explice ce se întâmpla? A facut careva liniste? Nu. Apoi în 1944, daca-mi aduc bine aminte, ne-am aliat cu rusii. Si eu desi eram românca, în buletinul meu aveam trecut de dânsii „etnic german“, m-au facut nemtoaica. Eu eram românca, botezata, tata de acasa era român doar ca numele parea nemtesc: Asembrener. Eu stiam doar ca tata e român, Gheorghe Asembrener, botezat aici, a facut armata aici, s-a casatorit si a facut copii, nu stiam eu ca numele lui ar semana cu unul nemtesc. Stiam doar ca bunicul era polonez. Dar mai erau polonezi la noi în tara. Asa a fost sa fie razboiul.
A.S.: Si cum s-a întâmplat, cum a fost când te-au luat în lagar?
M.A.: Eu m-am dus la Politie pentru ca trebuia sa-mi fac buletin nou. Îmi expirase celalalt si a trebuit sa-l schimb. Si atunci abia mi-au trecut pe buletin: „etnic german“. Dintre toti din familia mea, numai eu eram trecuta asa pe buletin. Dupa ce mi-am schimbat la ei buletinul, m-au luat în evidenta la Bucuresti, la circa 5. Eu nu am bagat de seama ca îmi trecusera alta etnie, ma gândeam ca a fost o greseala, dar nu am dat importanta. Aveam eu sa stiu ca din cauza asta voi pleca în lagar patru ani? Daca stiam ma duceam sa-mi schimbe pentru ca era o greseala, eu nu stiam sa vorbesc nemteste si nici nu fusesem vreodata în Germania. Dupa câteva zile a venit un ofiter rus la poarta, acasa la mine. Era însotit de doi militari. Erau îmbracati cu haine verzi si vorbeau româneste. Parca unul vorbea în rusa, dar nu mai stiu, pentru ca mi-a vorbit doar ofiterul. Mi-a zis: „În numele legii, sunteti arestata. Mâine dimineata te prezinti la circa 3! Prin buletin esti nemtoaica“. Si au plecat fara sa-mi dea nicio alta explicatie. Se ascundeau oamenii de acum, care erau nemti. Nu ieseau pe strada, le era frica. Nici eu nu ieseam, ca stiam ca sunt trecuta asa, dar mi-am dat târziu seama ca era grava situatia. Mai ales ca eu nu eram nemtoaica. Dar pe buletin era trecut altceva si nu mai aveam ce face. Dar eu au venit dupa adresa, mai ales ca circa de politie era la câteva case distanta. Bunica mea plângea, eu nu am plâns, m-am abtinut de dragul ei. Dar m-am dus. Mi-am facut bagajul si nu m-am mai întors înapoi. Mi-am luat câteva haine, furouri, pantofi, desi nu stiam unde am sa ma duc. Astea toate le-am luat cu mine în lagar, doar buletinul mi-a ramas la ei, nu stiu cum de nu mi l-au dat. Dupa ce au venit în seara aia, a doua zi au venit ei sa ma ia.
A.S.: Si cum a fost ultima seara acasa?
M.A.: Nu m-am dus nicaieri, am stat linistita acasa dar nu am putut sa dorm. Stiam ca ma cheama la Politie, dar nu stiam ca ma iau rusii.
A.S.: Si ce-ai facut când ai ajuns la Politie?
M.A.: Ne-am dus acolo, ne-au dat o camera, au venit si ne-au pus tot felul de întrebari. Daca stim de ce plecam. Nu cunosteam pe nimeni din oamenii de acolo. Ne-a explicat ca suntem deportati pentru reconstruirea Rusiei datorita daunelor facute în razboi. Apoi ne-au dus la Mogosoaia si ne-au urcat în trenuri. Într-un tren închis. Ne era frica cel mai tare sa nu ne omoare, desi înca nu auziseram de ceea ce facusera nemtii evreilor. Mai apoi am avut colege în camera nemtoaice, fete bune. Si nu întelegeam de ce eram luate noi pentru greselile altora. Nici ele nu stiau despre Hitler si ce a facut. Dar totusi noi dupa razboi am aflat. Era însa o frica pentru ca ele erau telefoniste, lucrau în telecomunicatii si le era teama ca au fost luate din cauza asta. Multe dintre ele nici nu s-au mai întors în România dupa ce le-a dat drumul din lagar. Fie au ramas acolo, fie au plecat în Germania. În România nu le proteja nimeni si nu era nimic sigur pentru ele. Eu am venit imediat acasa dupa ce mi-a dat drumul. Si ne-am simtit sigure dupa ce ne-a preluat Securitatea la Sighet.
Când ne-am dus, trenurile erau mari si cu multe vagoane, negre, dar nu le-am putut vedea bine pentru ca eram închisi. Erau vagoane de boi. Nici nu aveam unde sa ne facem nevoile, au facut barbatii o gaura patrata pe podeaua vagonului si au pus o patura ca sa avem totusi intimitate când ne faceam nevoile. Nu mai stiu câte zile au fost la dus, nu le-am putut tine rostul. Dormeam pe jos, fiecare cu ce avea. Eu aveam patura, dormeam pe valiza. Aveam si bani la mine, dar i-am aruncat la granita. Nu aveam ce face cu ei unde aveam sa ma duc. Ce puteam sa fac cu ei acolo? Aveam destui bani, mi-au dat mama, bunicul. Mi-au dat cam vreo patru milioane de acum. Desi în lagar, mai târziu, mi-au dat voie sa ies cu numar, aveam numarul 120 parca, tot nu aveam ce sa fac cu ei. În trenul ala nu cunosteam pe nimeni. Ne-au dus pe toti la Donbas. Nu ne-au dat de mâncare ei, noroc ca am avut eu mâncare pentru ca nici nu aveam de unde sa cumpar. Nu mai tin minte sa fi venit rusii sa ne dea de mâncare. Nici înapoi nu ne-au dat ei nimic. Biletul de întoarcere spre casa ni l-au dat cei de la noi, de la Securitate. Ei ne-au preluat, ne-au dus la ei la birou, ne-au dat de mâncare conserve, pâine si uscaciuni care se mai mâncau atunci. Ne-au dat voie sa facem baie.
Când am ajuns în Donbas era noapte. Ne-am culcat pe jos, era iarna, altii s-au învelit cu paturi, paltoane. Pe urma s-au facut paturile. Dar ei erau pregatiti, aveam lumina, cantina pentru masa. De mâncare ne dadeau de-a lor, borsuri multe, cu rosii din alea verzi, cu arpacas. Mâncam de doua ori pe zi.
Dupa ce am ajuns acolo, si dupa ce am stat în carantina, ne-am dus la munca cu hainele noastre. Nu ne-au dat ei îmbracaminte de lagar. Numarul îl aveam prins cu bold ca sa pot sa-l scot de pe o haina pe alta. Dar nu era problema sa fugim, pentru ca pâna la mina mergeam cu însotitori, cu paza.
„Unde merg atâtea suflete, ma duc si eu“
A.S.: Ce-ti aducea aminte de acasa cât ai fost în lagar?
M.A.: Nu aveam ce sa-mi aduca aminte de acasa, nu aveam fotografii cu familia, doar hainele. Doar poza unui baiat cu care am vorbit eu când eram acasa. Dar fotografia aia si buletinul meu au ramas la ei la birou, asa ca nu am avut-o cu mine în lagar.
A.S.: Si mai departe cum a fost?
M.A.: A doua zi dupa ce am ajuns am vazut curtea mare, mare unde era lagarul. Eram despartiti femeile de barbati dar nu cu gard, ne puteam întâlni. Baietii au facut banci, straturi de flori, curatenia era exemplara, aveam atelier de croitorie, sala de sedinta, unde ne chemau sa ne spuna noutatile. Ne vorbeau în ruseste. Întelegeam pentru ca încetul cu încetul am vrut sa învat limba ca sa stiu sa ma descurc. Foarte bine m-am descurcat mai apoi. Fiecare-si vedea de treaba lui, de timpul în care trebuia sa mearga la serviciu, de orele de masa, dupa-amiaza mergeam la baie, ne uitam la spectacole, facute de nemtoaice. Nu era chiar asa cum am auzit mai apoi în lagarele de evrei. Era greu, ce-i drept, dar noi încercam sa facem timpul sa treaca mai repede, crezând ca într-o zi ne va da drumul sa plecam liberi acasa.
A.S.: Îti mai aduci aminte prima zi din lagar?
M.A.: Am stat în carantina întâi. Aproape o luna de zile. Pâna au luat ei numele la fiecare, pâna ne-au facut acte pentru fiecare în care loc merge. Au aranjat ei toate treburile, au facut camerele, au facut curatenie si apoi fiecare s-a stabilit unde-i era locul. Si am mers la serviciu, cu paza lânga noi.
A.S.: V-a explicat cineva situatia mai apoi?
M.A.: Nu s-au ocupat de asta, pur si simplu ne-au lasat acolo fara sa stim ce se întâmpla. Apoi dupa vreo doua-trei zile au venit sa ne înscrie si sa vada daca n-a fugit cineva.
A.S.: Si a fugit cineva?
M.A.: Eu am fugit, dar nu scrie asta, pentru ca m-am întors înapoi. La Tighina am fugit, nu în Ucraina. Când am ajuns acolo ne-au dat drumul afara din tren, sa bem apa, am vrut sa fug, dar am zis ca mai bine nu, sa nu mi se întâmple ceva rau. Am vrut sa frig si când trenul a oprit la Iasi, dar m-am întors repede în vagon.
A.S.: Si de ce mi-ai spus sa nu scriu ca ai fugit?
M.A.: Ca sa nu vina sa-mi zica cineva ceva.
A.S.: Cine sa vina?
M.A.: Sa-ti povestesc. Când ne-am oprit la Tighina, ne-au dat drumul cam prin timpul amiezii la vagoane. Vagoanele pentru transportul animalelor. Ne-au dat drumul la toti. Eu, tiptil-tiptil pe lânga fântâna, era o casa în fata. Statea o batrâna si am fugit la ea în casa. Când m-a vazut m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu i-am zis ca vreau sa ramân la ea si sa ma duc acasa, printre gradini, spre Iasi. Apoi m-am uitat la tren pe geam, asteptam sa plece, dar nu sunase înca sa ne strânga. Atunci batrâna mi-a zis: „Vai, draga mamii, nu te sfatuiesc sa pleci, ca pe aici sunt partizanii, prin sate si omoara pe care prinde. Nu te sfatuiesc sa fugi“. Eu i-am zis atunci: „Bine-mi zici, matusa, unde merg atâtea suflete, ma duc si eu“. Si am plecat spre vagon si m-am întors. Pe patul ei erau toale si plafonul împuscat. Apoi mi-a zis ca-i luasera si pe cei doi baieti ai ei. Apoi am plecat si ea mi-a zis: „Sa nu fugi, ca esti copila si sa nu te prinda si sa-si bata joc de tine, cine stie ce sa-ti faca“. M-am întors înapoi imediat. Fetele, când m-au vazut la fântâna, m-au întrebat de ce nu le-am luat si pe ele. Si le-am explicat ce mi-a zis batrâna si au stat si ele linistite.
A.S.: Îti mai aduci aminte numele vreunei fete din lagar?
M.A.: Nici pe una, de câte ori stau si ma gândesc. M-am întâlnit cu una odata, veneam de la Bucuresti si era în vagon, dar nu mi-a venit în minte numele ei. Era una Gerta, dar nu mai stiu cum. Ea venea la Roman, era vânzatoare la un aprozar si din discutii ni se parea noua ca ne cunoastem. Si apoi ne-am dat seama ca ne cunosteam din lagar. Am încremenit. Mi-a promis ca vine la mine, dar a plecat în Germania mai apoi. Si nu a mai venit. Le stiam când m-am întors pentru ca le scriam scrisori, doar la nemtoaice, pentru ca unguroaicele erau rele. Mai era una, cucoana Jana, mai mare ca noi. Ea ma astepta ca o mama când ajungeam acasa din mina. Eu am avut noroc ca stiam sa ma tin puternica. Munceam, eram categoria întâi, aveam kilogramul de pâine asigurat.
A.S.: Care era programul de munca?
M.A.: Mina ne platea, programul era de 12 ore pe zi. Pentru asta primeam kilogramul de pâine, unt, la mina, nu de la ei. Ei ne dadeau mâncare de-a lor, care nu tinea deloc. Mai faceam si noi mâncare în cutia de conserva, cu loboda de asta de care dai la porci. Câta loboda si cât bostan am mâncat, numai eu stiu! Ne dadeau cutiile de la conservele de bulion si acolo faceam mâncare. Dar eu mai mergeam si în sat, pentru ca aveam voie, ca eram gradul întâi si mai aduceam de acolo alimente.
A.S.: Si cum ai obtinut gradul acesta?
M.A.: Pai asa mi-au dat ei, eram sanatoasa, voinica. Asa ca mi-au dat gradul întâi.
Zile de munca si zile de sarbatoare
A.S.: Cum era programul de munca în lagar?
M.A.: O saptamâna lucram dimineata, una dupa-amiaza si una eram de noapte. Plecam la sapte si ceva, luam masa la doua si veneam acasa la sapte.
A.S.: Timp liber aveati?
M.A.: Da, stateam în lagar, nu mergeam la serviciu, dar faceam curatenie si când era vorba sa mergi unde te trimiteau ei, te duceau. Ne mai trimiteau la câmp. Nu aveam voie pe afara, sa iesim pe poarta si sa plecam. În timpul liber, daca era frumos aranjam prin curte gulagul, pe la spalatorie, prin dormitoare, ne întâlneam la masa, erau momente de respirat. De sarbatori ne tineau tot acolo, stateam. Nu aveam voie sa iesim. De Craciun ne faceam cadouri una la alta, mai ales cele care puteam iesi puteam sa cumparam. Aveam bani putini, ca ne plateau, dar oricum nu aveam nevoie de bani, nu aveam ce face cu ei. De sarbatori faceam brad, improvizam globuri. Cântam colinde, povesteam, ne adunam la masa si vorbeam, în româneste. Lucram si duminica, pentru ca liberul nu se nimerea mereu duminica.
A.S.: Si ce faceai în timpul liber?
M.A.: Stateam mai mult singura. Îmi aduc aminte ca aveam patul sus, pe al doilea rând si stateam acolo si ma gândeam la ai mei de acasa, la ce o sa se întâmple cu viata mea. Sufeream, dar nu aveam ce face, pentru ca nu aveam unde fugi. Era drum lung pâna acasa si, decât sa ajung moarta, mai bine asteptam eliberarea lor. Eu mi-am luat patul sus ca sa fie mereu curat, pentru ca la cele de jos se mai scutura mizeria de sus, praful. La mine era curat mereu, aveam grija ca si acasa.
A.S.: V-au dat asternuturi de acolo?
M.A.: Da. Nu le spalam noi. Ni le ducea la spalatorie. Dar eu le aveam si pe ale mele si le spalam la baie. Era baie cu apa calda, unde faceam baie când veneam de la mina. Era cada, robinete. Dar era mica si era greu. Camera unde stateam eu era destul de înghesuita, stateam 12 fete acolo. Era la parter camera noastra. Camera nu avea geamuri, era întuneric mereu, dar noi încercam sa o facem frumoasa, chiar daca era departe de casa si daca eram închisi fara niciun motiv. Când mergeam la munca aveam salopete, casca în cap, batic pe dedesubt, aveam lampa cu petroxin. În rest, în lagar stateam cu hainele noastre. Nu eram toti îmbracati la fel. Eram mereu aranjata si spalata. Si dupa un an, un an jumatate mi-am luat biletul de voie cu care mergeam la magazin si-mi cumparam ce aveam nevoie. Dar pâna atunci, nu aveam ce mânca de cele mai multe ori. Dar dupa asta, ma duceam la magazine, îmi cumparam de acolo ciorapi si ce-mi mai trebuia mie, ca eram femeie. Dar mai mult treceam pe la aprozar. Probleme grele au fost, în alte lagare, am auzit dupa ce m-am întors, dar nu discutam probleme din astea pentru ca ne era frica. Preferam sa vorbim despre altceva. Femeile mai în vârsta vorbeau despre asta, sau barbatii, dar noi, astia tineri, voiam doar sa ne facem bine treaba ca sa nu fim trasi la raspundere. Bine, ce era mai greu e ca niciodata nu stiam unde mergem si cât de greu va fi. Pâna ne-au spus ei. Si cel mai frica mi-a fost când eram acolo închisi în vagoane si nu stiam ce se va întâmpla. Îmi era greu ca-mi luasera libertatea si mai ales pe nedrept. Dar cu credinta în Dumnezeu am scapat. Cât am fost închisi în vagon oamenii mai vorbeau, îsi mai spuneau parerea si ne speriau tare. Dar oricum nu aveam ce face, trebuia doar sa fim supusi si sa avem rabdare. Îti dai seama. Asta pâna am ajuns la destinatie. Si când am ajuns acolo era noapte, era întuneric si a fost cel mai greu. Atunci mi-a fost cel mai frica, ne-a bagat pe toti gramada în camere, ne gândeam la ce era mai rau. Dupa asta am cunoscut soldatii, comandantii, ne-au spus ce vom face si ne-au repartizat dupa un timp, fiecare-n treaba lui. Dar pâna atunci a fost greu.
A.S.: Si matale unde lucrai?
M.A.: Eu am lucrat întâi în gara, acolo se desertau vagoanele si se alegea piatra de carbune. Aveam paznici care mergeau cu noi. Aveam „nacealnic“ si „perivocic“, cel care traducea, care stia si româna si rusa. Ne pazeau la poarta, dar si când mergeam la munca. La poarta era o cabana prin care treceai si te verifica când plecai sau te întorceai, aratai numarul. Ti-l lua când plecai si ti-l dadea când te întorceai. Si era un translator, un evreu care ne traducea. Era din Cernauti, dar nu mai tin minte cum îl chema. Era mic de statura, îmbracat mereu cu haine kaki, cu sapca în cap. Probabil ca a fost si el deportat si a ramas aici.
A.S.: Si când mergeai la magazin, mergea cineva cu matale sa te pazeasca?
M.A.: Cine sa ma pazeasca? Nu era nevoie, pentru ca nu aveam unde sa fug. Erau aproape magazinele, bazarul. Din lagar nu am încercat niciodata sa fug. Mi-am vazut de treaba mea, serviciu si lagar. Iar în timpul liber era pe ceas, pe ore, îmi spunea când sa plec si când sa vin. Aveam voie o ora, doua. Eram singura constienta ca trebuia sa ma întorc, unde aveam sa ma duc sa ma culc? Mai degraba eram în pericol libera, în alta tara. Eram liberi în lagar, dar se venea în control sa vada daca e curatenie. Nu aveau treaba cu noi în rest, poate prin alte parti or fi fost rai, dar aici am avut noroc.
A.S.: Spune-mi acum, ti-a fost vreodata pusa viata în pericol?
M.A.: În lagar, mama, de trei ori era sa mor, doar atât. Prima data eram în tura de dupa-amiaza. Trebuia sa dam scânduri pentru întarirea minei. Intram printr-un strec ca sa putem da lemnele în mina, sa se întareasca peretii. Nici n-am apucat sa iau leatul ca astia care dinamitau, care bagau burghiul ca sa puna dinamita ne-au auzit ca noi coborâm si au strigat sa plecam imediat sus ca ei baga snurul de dinamita, pentru a iesi carbunele. Toti am plecat pe strecul ala. Eu eram ultima si, da-ti seama, 12 fete eram, pâna iesea fiecare sa ajunga sus era greu. Urcam pe scânduri, ne cataram cu câte un picior sus. Apoi am luat-o pe genunchi o bucata mare de drum. Eu am ramas singura, pentru ca ele au iesit toate, fara sa ma astepte pe mine. Eu am ramas. Stiam pe unde sa merg, dar era întuneric. Apoi am vazut o luminita si mi-am dat seama ca era strecul pe care trebuia sa urc. M-am catarat de el si am iesit la suprafata. Dar eram asa de obosita si de speriata, ca nici nu stiam pe unde sa o apuc. Mi se terminase si petrolul din lampa. Dar dupa ce am iesit afara, am stat pe un butuc de copac pâna mi-am revenit. Dar greu am iesit de acolo, pentru ca atunci când ma agatam ba mai cadea o piatra, ba un lemn. Nu am iesit pe unde trebuia pentru ca acolo înca se dinamita, am iesit prin alta parte. Dupa ce mi-am revenit, am luat-o pe câmp spre lagar si era iarna si zapada si am cazut într-o groapa de obuz, plina cu apa, sub gheata care se formase acolo. Greu m-am catarat înapoi sus, pentru ca era gheata si tot alunecam. Am coborât apoi o vale ca sa merg la linia ferata, sa pot sa ma întorc pe linie pâna la lagar. Apoi m-am întors în lagar, ca nu aveam unde sa ma duc în alta parte.
A.S.: Ce ti-au zis când au vazut ca ai ajuns mai târziu decât celelalte fete?
M.A.: Pai nu aveau ce sa zica. Le-am spus celor de la mina ce s-a întâmplat. Cei de la lagar nu m-au întrebat pentru ca am venit sanatoasa, nu am venit lovita. Apoi am mers la masa. Aici a venit factorita, Victorita parca o chema si mi-a adus scrisoare de acasa. Ca eu le-am scris lor când lucram în gara o scrisoare si am dat la conductorul de la locomotiva sa o duca acasa. El a pus-o mai departe la posta si apoi acasa au primit-o. Cei de acasa m-au crezut moarta, mi-au facut si parastas. Dar în ziua aia am primit scrisoare de la ei si am fost foarte bucuroasa. Am plâns mult, am plâns, ma gândeam la cei de acasa. Eu eram singura aici, nu cunosteam pe nimeni si nu a fost usor pentru mine. Am avut noroc ca nu am fost rea de gura sa ma pun în gura cu oamenii de aici, dar stiam ca asta ma pune în pericol.
A treia oara când era sa mor eram în mina. Veneam pe vagonetul cu carbuni ca sa avem grija sa nu cada. Erau 12 vagoane, sase de piatra si sase de carbuni si eu eram sus pe carbune. Eu eram uda pe par si din cauza tensiunii electrice m-a trântit jos de pe vagonet. Cazuta la pamânt, a trebuit sa mai stau sa-mi revin, sa ma pot ridica în picioare. Problema era ca din spate venea alt vagon. Si eu abia puteam sa ma misc. Iar picioarele mele erau înca pe sina de la tren. Noroc ca l-am auzit si mi-am tras picioarele.
A.S.: Si dupa asta cum ai iesit de acolo?
M.A.: Eram amortita tare si când am auzit ca suna ca vine altul mi-am tras picioarele si apoi am stat si mi-am revenit. Dupa ce mi-am revenit am urcat cu liftul, l-am cautat si am iesit cu liftul.
Dar cel mai grav a fost atunci când s-a blocat liftul si am ramas suspendata în aer si cât pe ce sa cad în gol. Atunci chiar ca nu aveam ce face decât sa astept. Doar Dumnezeu m-a ajutat atunci. Era iarna. Si noi urcam cu liftul unul câte unul. Si exact la mine s-a întepenit. Pâna sa repare lantul, o ora a trebuit sa stau sa ma tin de frânghia aia ca nu era lift ca acum, era din ala de care te tineai cu mâinile si picioarele si te ridica. Si abia-mi mai rezistau picioarele si mâinile.
Dar m-am obisnuit, ce aveam sa fac? Trebuia sa te obisnuiesti. Dar mai greu si mai greu a fost când am lucrat la sinele de cale ferata, ca se facea un drum de la mina spre un alt oras. Si puneau oamenii sa cara sinele în spinare. Pentru barbati era mai greu, pentru noi nu. Pentru mine nici atât. Mie-mi dadeau galeata cu apa si trebuie sa car mereu apa. Si de acolo de pe câmp ma duceam pâna la o fântâna departe si aduceam apa. Dar era bine pentru ca ramâneam singura cu gândurile mele. Era departe tare si puteam si eu sa ma mai linistesc. De aici veneau si ne luau cu masinile si era frumos, glumeam, râdeam. Ne bucuram si noi de micile momente, fara sa ma mai gândesc acasa, ca ma întristam.
A.S.: Dar erau pedepse în cazul în care nu respectati regulile?
M.A.: Dar noi le respectam. Ce spuneau aia faceam. Nu spunea nimeni nimic. Posibil sa fi fost, dar daca eu am fost ascultatoare, nu am fost pedepsita. Regulile mari era sa fim curati, sa ajutam la facut mâncare, sa respectam regulile. Erau oameni care ne pazeau sa facem toate lucrurile astea. Si trebuia sa le respectam, ca daca nu eram dusi la izolare. Cine se razvratea era dus acolo. Dar eu nu am fost, nu stiu cum era. Nu ne amenintau, doar ne sfatuiau sa facem tot ce zic ei.
A.S.: Si ziua în care ai plecat acasa cum a fost?
M.A.: Asta a fost în ziua în care m-am întors de la câmp. Atunci ne-a chemat în salon la masa si atunci ne-a anuntat ca mergem acasa. A venit politrucul si a tinut sedinta aia si ne-a zis ca unii dintre noi vor pleca acasa. Dar nu stiam care si cum. Din câteva sute câti eram atunci, doar 30 am plecat. Ne-a întrebat daca vrem sa ramânem sau sa ne ducem în alta tara sa muncim. Ne-a întrebat apoi daca a fost bine, daca s-au purtat urât cu noi, daca ne-au batut si fiecare am vorbit. Apoi ne-a asezat câte patru. Eu am fost printre primii. Eu eram în spate, cam a treia. N-am vrut în fata, ca îmi era frica. M-a întrebat daca am fost multumiti. Noi toti am zis ca da, ce aveam sa zicem, ca nu? Am zis în ruseste ca acasa ne asteapta mama, tata, surorile si fratii. Când mi-a strigat numele, eu am lesinat si mi-au dat fetele cu palma peste fata sa ma trezesc.
Eram primii oameni care plecau din lagar acasa. Apoi ne-a controlat sa vada daca suntem curati. Apoi a venit masina în lagar, pâna am fost noi la asistenta si ne-a dus la tren. Si au trecut fricile de pâna atunci, sa nu le ia pe nemtoaice si pe unguroaice, sa nu le duca în alta parte, sa nu ne desparta. Asta era marea noastra frica.